Laudă-te…

Dacă ar fi vreodată să mă laud, aș face-o doar cu faptele mele. Nu cu funcția, nu cu studiile, nu cu diplomele, nu cu hainele, casa ori mașina. Nu mi-aș scutura niciodată cămașa de pe mine ca să împrăștii mirosul absorbit de la oamenii inteligenți sau influenți lângă care am stat sau cu care am interacționat. Faptul că i-am cunoscut, nu înseamnă că și eu sunt ca ei. Știi, tiparul cămășilor e la fel, dar…diferă materialul!
Bun, ești deștept, ai premii, ai studii înalte, ai știință , ești un om mare, dar te porți execrabil cu un om pe care-l vezi mic și de la care nu poți obține nimic…
Și-atunci, iartă-mă, omule, în acest caz, cine-i cel mai mic om?! Unde-i deșteptăciunea asta a ta pe care o afișezi și care te umflă până dai pe-afară?
Tu n-ai același Dumnezeu ca celălalt?!
Laudă-te cu binele pe care-l săvârșești!
Laudă-te cu felul în care te porți și ești!
Laudă-te cu mâna pe care ai întins-o unui om căzut, cu sticla de apă pe care ai oferit-o unui om însetat, laudă-te cu cuvintele frumoase pe care le-ai sădit în inimi! Laudă-te cu astea!
În pământul din care suntem plămădiți nu-ți va oferi nimeni o cameră la un hotel de cinci stele pentru că ai fost tu nu știu ce mare om printre alți oameni. Nu vei coborî din limuzină printre furnici. Suntem pământ și-n pământ ne vom întoarce! Toți. Iar ce reușim să lăsăm în sufletele oamenilor e de fapt raiul sufletului nostru.

Cândva, s-au ivit din pământul meu cioburi

Cândva, s-au ivit din pământul meu cioburi ascuțite care mi-au tăiat tălpile sufletului, grăbindu-se să mă descompună. Poate și azi se vor ivi. Chiar și mâine ori poimâine. În viață, vor fi mereu obiecte care se sparg… Vor fi mereu cioburi care să taie. Eu am învățat să merg înainte. Așa, rănită, bandajată cu surâsul Dumnezeului meu.
Sunt creația Lui și doar El știe ce-a plămădit în mine… Nimeni altcineva nu știe. Ar putea fi stele. Soare sau… nori.Ca să pot afla, Dumnezeu mi-a pus în mâini o tablă albă, iar eu am început să pictez pe ea Cerul. Cerul meu. În care am pus culori din bucurii, din lacrimi și minuni…
Cât despre cioburi…, știu că sunt doar niște bucăți dintr-un întreg. Diforme. Transparente. Incomplete, tăioase și triste. Predestinate să lasă răni, să taie…

Paște fericit!

Paștele este Lumină. Aprinde-ți-o în suflet și n-o lăsa să se stingă… E bucuria ta. Că ești. Că simți.

Limpezește-ți gândurile și învelește-ți inima cu frunzele verzi ale copacilor. Rostogolește-te în iarbă și prinde-ți în păr păpădii! Bucură-te!

Uite, în ochii tăi, deja au înflorit salcâmii! Și vrăbiuțele ciripesc pe ramuri… Ce minunăție!

Oh, dar câți fluturi îți zboară-n suflet!

Dau din aripi zburând deasupra florilor crescute în tine!

Acum ridică-ți privirea spre Cer! E soare. E senin. Și-i atâta iertare și iubire acolo! Apoi, apleacă-ți pleoapele ochilor tăi calzi și caută-le în tine!

Simți?

Hristos a Înviat și bate în inima ta!

Paște fericit!

Dacă nu ești apreciat…

Dacă nu ești apreciat pentru ceea ce faci, pleacă!
Dacă nu ești iubit pentru ceea ce ești, pleacă!
Pleacă, te rog, din locul și din viața acelora care n-au un loc pentru tine!
Nu sta în picioare insistând și așteptând să ți se ofere un scaun. Insistența provoacă, de cele mai multe ori, milă. Ori, în alte cazuri, inversul ei. Și-atunci nu cred că vei dori să stai la mila nimănui în speranța că intr-o zi te va iubi și te va aprecia la adevărata ta valoare. Dacă n-a reușit s-o facă până în acest moment, nu va reuși nici peste o mie de ani… Sunt oameni care te vor simți și te vor cunoaște dintr-o privire și oameni care nici după zeci de ani nu vor ști cum ești.
Cine ți-a spus că trebuie să stai să înduri umilințe?
Cine ți-a spus că trebuie să fii supus și să accepți?
Cine ți-a spus că trebuie să nu fii tu?
Tu trebuie să fii mereu așa cum ești. Nu cum vor alții.
Viața ți-a fost dată ție așa cum și lor li s-a dat. Și-i doar una. Nu trăi viața altora și nu lăsa pe alții să intre într-a ta. Cele mai bune sfaturi le vei primi de la ei, știu asta. Însă, pe cele mai potrivite, le vei găsi întotdeauna la tine. Pentru că doar tu știi ce-ai trăit și-ai simțit, nu ei.

Ne împiedicăm de ieri…

Ne împiedicăm de ieri în drumul către azi. Ocolim povârnișurile vieții și ne rezemăm cu fruntea de mâine. Sperăm. Ca doar speranța-i ultima, nu-i asa?
Alergăm după fapte lăsând în urma noastră întâmplările… Ce mai contează că, mai devreme, am trecut pe lângă un om care plângea?! N-avem treabă cu el. Nu-i de-al nostru, nu ne cunoaștem. Cu privirea fixată înainte abia dacă ne răsucim capul spre el.Nu. Nici măcar un zâmbet n-avem. Cât de săraci suntem în inimi! Ba chiar, se prea poate să facem și-o remarcă: cine știe ce-a facut? Pesemne, și-a meritat-o!
Ce fel de oameni suntem?
Suntem noi mai presus ca Dumnezeu?
De unde atâtea pietre în sacul din sufletul nostru?!
Ne închinăm lung, dar iubim scurt. Sau deloc.

În marginea unui deșert

În marginea unui deșert n-o să găsești niciodată apă. Nici în mijloc. Nici în lateral. Nicăieri.
Singura apă pe care o poți bea este aceea pe care o ai și-o porți cu tine. Dacă mă întrebi pe mine, ți-aș spune că așa-i și cu oamenii… Cei mai mulți dintre ei.
Dacă în drumul tău te vei rătăci vreodată, însetat, în deșertul vieții, nu aștepta să-ți ofere nimeni din apa lui. Nici măcar o gură. Vei observa că oricât de multă apă au în fântânile din ei, îți vor spune mereu ca-i prea puțină. Au pentru ei, dar n-au și pentru tine. O vor cântări, o vor măsura îndelung cu privirea și-o vor păstra în adâncuri. Să aibă. Să fie. Iar pe marginea gurii de la fântâna din inima lor, vei găsi mereu gălețile goale…

Primăvara e oglinda îngerilor

Primăvara este oglinda îngerilor.
Ai crezut cumva că îngerii n-au oglindă?
Păi, altfel, cum s-ar fi văzut aripile lor întinse dacă nu la fluturi?
Nu. Să nu-mi spui că tu nu le-ai văzut încă brațele…
Păi, toată iarba verde, de jur-împrejur, a cui crezi că e?
Sau…ochii? Ochii lor mari din soare și din stele?
I-ai observat, dar n-ai dorit să știi. Sau… poate nu ți-ai dat seama.
Pentru că așa facem noi, oamenii, de obicei. Observăm doar.
Observăm că-i prea multă lumină, că-i prea multă căldură, că-i prea multă iarbă, că-i prea multă noapte… Ne încărcăm de multul “prea”. Și nu mai privim…
Te-ai întrebat vreodată cum miros îngerii? Ori cum ne vorbesc?
Îngerii miros a copaci înfloriți. Și a toate florile primăverii. Iar vocea lor…, vocea lor e în ciripitul păsărilor. I-am auzit. Sigur i-am auzit! Și eu, și tu. Doar că unii dintre noi alegem s-aruncăm cu pietre în păsări pentru că fac “prea” multă gălăgie…

Te-aș fi zidit din rouă

Te-aș fi zidit din rouă.
Da, știu! Roua curge. Și-o să-mi spui că n-am cum.
Doar că, vezi tu, și iubirea curge. Până intră în suflet. Când intră acolo, ia forma lui. Devine solidă. La fel ca boabele de rouă care intră în frunze…
Interesant, nu-i așa?
Adică, te-aș putea zidi din rouă doar dacă îmi intri în inimă. Altfel, o să curgi. Ca orice lichid. Și-atunci ai putea să iei alte forme. Spre exemplu, dacă te-așezi într-un cerc, o să fii un cerc. Dacă te-așezi într-un pătrat, o să fii un pătrat. Dacă te-așezi într-o frunză, o să fii o frunză. Ești delimitat de la un capăt la altul de linia formelor. Și devii dintr-o dată sau…treptat forma în care te pui.
Iubirea transformă. Și te transformă. Trece din stare lichidă în stare solidă. E-un fel de solidificare a sufletului. Devine un zid din care se pot construi palate cu nenumărate odăi. Odăi în care, oricât de multă iarnă ar pătrunde, Soarele stă pe cerul inimii cu brațele întinse.
Și neiubirea transformă. Și te transformă. Trece din stare solidă în stare lichidă. E-un fel de topire treptată a sufletului. Zidurile palatelor din el se dărâmă, iar în odăi Soarele-i stins, și-i dâre de nori, de viscol și ger.

Gând străin

Gând străin

Strecoară-ți genele în visul meu,

Lasă-mă să clipesc cel puțin o secundă,

Lasă să cadă o stea în drumul meu

Să pot fugi din a mea umbră

Nu goni stelele

uite-le! 

vin spre mine!

Nu-mi spulbera dorința

Ce-aleargă dinspre tine

Nu-mi sădi în scoarțe

Rădăcini din lună

Lasă-mi pe-al meu creștet

Razele în cunună

Gând străin

Scutură-ți norii și pune-i la uscat

De-o fi, să-mi dai o stea mai pe înserat!

Despre tăceri

Tăcerile sunt poveștile nerostite ale sufletului.

Se-amestecă cu secundele și-alunecă pe ulițele inimii. Deseori îmbracă sufletul în rouă. Într-o rouă crudă și rece. Iar gândurile venite-n grămezi spală cu îndârjire întrebările și le-așază la uscat în lumina speranței… Poate că azi. Poate că mâine. Se vor usca. Și-apoi vor lăstări altele. Precum florile. Ori copacii. Cu cât torni mai multă nădejde la rădăcini, cu atât se înalță și cresc tot mai mult. Ca și noi, oamenii… Cu cât punem mai multă iubire în rădăcinile inimii, cu atât bate mai tare…

Tăcerile sunt cuvinte arcuite care ascund litere întoarse. Întregi, scobite ori ciobite. Depinde doar de noi cum alegem să le așezăm în gândurile noastre… Dacă le aliniem corect, pot fi citite. Și înțelese. Însă, dacă le așezăm incorect, pe-o linie întreruptă sau adâncită de gropi, nu mai pot fi niciodată înțelese.