Când nu sunt eu…

Când nu sunt eu, e ea. Cum care ea?
Ea e fetița aceea care dansează cu fluturii și suflă-n zeci de păpădii…
Fetița aceea care iubește păpușile cu părul lung și se maimuțărește în oglindă. Cântă, dansează și râde. Aleargă prin ploaie cu tălpile goale și râcâie-n pământ cu vârfurile degetelor. Privește prin ochiuri de frunze și se sprijină de inimile copacilor. Se dă în leagăn, strânge gărgărițele în palmă și le cântă: “gărgăriță, riță/zboară-n poieniță/unde oi zbura/acolo-i casa ta”…
Când nu ea, e cealaltă. Cum care cealaltă?
Cealaltă e cea care plânge mai des. Care-i naivă și crede în orice om. Poartă la ea un bandaj cu speranțe pe care-l pune pe rănile altora. Face asta de fiecare dată când simte. Fără s-aștepte nimic în schimb. Poate doar un pic de iubire… Uită, deseori, că oamenii goi n-au cum să-mbrace pe alții…
Când nu e cealaltă, e astalaltă. Cum care astalaltă? Astalaltă e o nebună. Când iubește simte până-n măduva sufletului… Nu-și împarte iubirea cu nimeni. Ce-i aia să-mparți? Nici vorbă! Într-o relație, vrea totul sau nimic. Consideră că ce nu-i întreg, nu e dat să fie…, iar cu Dumnezeu nu te joci.
Când nu e astalaltă, sunt eu. Cum care eu?
Eu sunt o mamă. O mamă pe care, de cele mai multe ori, zorii grijilor o găsește lângă copii. O mamă care ațipește pe margini de clipe și se trezește speriată de zgomotul vieții, de frigul din oameni, de tălpile timpului… Tălpi care trec în grabă lăsând în spate o grămadă de urme…

Da, sunt a lor.

“A mia, a mia” strigă tare la cealaltă, îndepărtând-o cu vârful degetelor de mine. Aplecată, cu părul trecut puțin peste umeri, îmi ține piciorul drept înconjurat de mânuțele ei în vârstă de 2 ani. Uneori strânge cât poate de tare, alteori uită și-mi dă drumul…
Apoi se-apleacă amândouă pe mine și după ce-și curbează privirile senine, râd așa cu glasuri legănate de copii, auzindu-se chicotind cea mare: “hei, mami e și a mea!”
Da, sunt a lor. Neîmpărțită. Iubirea mea e întreagă. Și-i aceeași și aici, și dincolo.
Aș minți să spun că nu-mi doresc să strige că-s a lor și peste zeci de ani.
Aș minți să spun că nu-mi doresc să simt strângerea asta de mânuțe toată viața.
Însă mi-e de-ajuns să le știu fericite. Mi-e de-ajuns să le știu că sunt bine oriunde le-o purta viața. Mi-e de-ajuns să știe că oriunde s-ar afla, totul depinde doar de ele. Că viața e un lemn prăfuit căruia noi îi dăm luciu și formă, iar suflul, Dumnezeu.
Cu El stau de vorbă mereu. Știe că viața mea e a Lui în orice secundă. I-am promis-o de două ori. Deși, știu că am doar una. Dar cum aș fi putut s-o împart când am doi copii?

De-alungul timpului

De-alungul timpului, nimic nu mi s-a părut și nu mi se pare mai greu ca traiul în preajma oamenilor lipsiți de iubire. E ca și cum duci o luptă cu o boală care nu se ia, dar te distruge încet-încet când îi stai în preajmă. O boală pe care oricât ai ocoli-o, pe undeva, în cineva, recidivează. De regulă, acești oameni care o au, pe lângă faptul că nu dispun de un calm sufletesc, sunt și mari scenariști. Cele mai macabre însușiri sau întâmplări despre tine, le afli întotdeauna de la ei. Sau de la cei care îi ascultă și-i cred. E de-ajuns doar să te pui contra lor cu cel puțin o vorbă…
Le intri în grații doar atâta timp cât dai din cap și-i aprobi. Când n-o mai faci, pa! Ai o mie de defecte și ai făcut o grămadă… În concluzie: nu ești bun de nimic. Doar pentru ei.
Ceea ce mi se pare și mai groaznic este faptul că, în fața altora, tot ei se victimizează găsind oriunde vinovați numai la ei nu. Dacă ai avut nenorocul să te ajute cel puțin o dată, s-a zis cu tine! Dacă n-ar fi fost ei, tu, ajutatul, n-ai fi fost nimic!
Acești oameni pot fi cumpărați foarte ușor cu cadouri ieftine(bârfă, lingușeli, obiecte). De fapt, se știe că marfa ieftină se vinde cel mai repede…

Noțiunea de prieten…

Noțiunea asta de prieten, mi-a provocat, de-alungul vieții, destule lacrimi amare. Deși, n-ar fi trebuit… Poate că singura mea greșeală a fost faptul că am învățat pe de rost definiția din dicționar. Și m-am încăpățânat s-o subliniez cu două linii în sufletul meu și-ntr-ale altora. Conform dicționarului, prietenul este o persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune. Conform vieții, prietenul este omul care te vinde pentru binele lui, la primul târg, și când nu-i mai ești de folos îți face vânt la prima stație… Deși i-am tot strigat-o inimii pe prima, viața mi-a explicat-o, în repetate rânduri, pe-a doua. Cel puțin mie. Ce să zic… Neșansa mea! Vorba distinsei doamne Ileana Vulpescu: la orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni…

…aleg să fiu eu.

Am obosit să conving lumea că sunt așa și nu așa.
Am obosit să fiu pe placul oamenilor “perfecți”.
Perfecților, am zeci de defecte și zeci de stângăcii pe lângă zeci de calități! Mi le recunosc și mi le accept încercând mereu să corectez, să evoluez.
Sunt copilăroasă. Sensibilă. Nebună. Serioasă. Optimistă. Plângăcioasă. Și ar mai fi o grămadă…
Sunt eu. Nu sunt el, ei, tu sau voi.
Mă scutur râzând și dansez plângând. Iubesc zborul păsărilor și mă agăț de aripile fluturilor cu toate visurile mele.
Nu accept să fiu iubită doar pe jumătate pentru că nu sunt un fruct pe care-l poate împărți oricine cum dorește. Sunt un suflet care atunci când iubește dă tot și simte până-n măduva inimii. Jumătățile de măsură sunt doar pentru jumătăți de oameni…
Nu înghit firimituri mințindu-mă că-s bucăți mari.
Nu mă cumpără vorba când fapta stă la coadă și nici privirea dulce când cuvintele sunt amare.
Dacă nu fac rău nimănui și nu mint, eu zic că altceva mai perfect nu există…
Într-o lume de oameni “perfecți”, eu aleg să fiu eu. Știe Dumnezeu de ce.

Trăim într-o lume…

Trăim într-o lume în care cei mai mulți dintre oameni sunt ca apa. Iau forma vasului în care sunt puși. Fac asta doar ca să le fie bine, să aibă formă, să aibă reazem. N-are importanță dreptatea sau calitatea umană. Și nici materialul vasului în care se toarnă. Dacă unul zugrăvește cu noroi pe altul, celălalt, salaorul, mai dă și el cu o pensulă…ca să-i hrănească orgoliul zugravului. Și va face asta cu fiecare zugrav pe care-l va întâlni de-alungul vieții. Pentru că singurul său interes este “să se pună bine” în orice împrejurare. E un fel de pisică zgribulită care, în propria oglindă, se vede un leu. Are impresia că accesând tipologia asta de comportament cameleonic, prostește pe toți. Chiar și viața. Wrong!
Până la un punct poate păcăli pe oricine, dar pe Dumnezeu nu-L va păcăli niciodată!

Dacă o să vrei…

Dacă o să vrei să tragi de Cer ca să mă-nvelești, o să simt. Chiar dacă e posibil să dorm. Oamenii, când iubesc, simt. Chiar și-n somnul… nesomn. Simt pulberea de doruri și stele care se-amestecă în ei. Care vin de-a dura și apasă pe inimă ca și când ar vrea s-o ia de mâini și s-o scoată afară. Câte inimi nu ies afară când iubesc?! Fug de nebune și se-adăpostesc în alte inimi… Uneori, stau sub streașina celeilalte toată viața. Alteori, se trezesc azvârlite în mijlocul drumului. Iubirea nu oferă nimănui garanții. Sau cel puțin nu pentru toată viața. În sufletul unui om poți sta doar atât cât el vrea. Când nu mai vrea, nu mai găsește Cerul pentru tine. Va spune mereu că-i prea departe. Că-i prea sus. Mâinile inimii i s-au scurtat și-atunci cum să mai ajungă la el?

Noiembrie…

Noiembrie a coborât de pe dealuri. Poartă în picioare cizme înalte, iar în spate duce o desagă plină de vânturi și ploi. Când obosește se oprește-n loc. Își trece mâinile peste umerii săi mari și scoate ploaia. Apoi trage și vântul. Cu fruntea udă ațipește câteodată lângă trunchiurile copacilor. Pelerina gri îi atârnă pân’ la pământ. Așa e el. Cât doarme, copacii își caută frunzele. Zadarnic. Ce timpul a luat e bun plecat, iar dorul este dat să fie…
Noiembrie ascunde în sân colțuri din Soare. Când vrea așază câteva pe margini de Cer. Ori le dosește pe toate în inima noastră. Știe că de la Cer la Pământ nădăjduim într-ale vieții cu lumina din noi…

Octombrie…

Octombrie își leapădă frunzele una câte una. Boabe de brumă ni se preling peste frunți. Ochii cerului sunt de-un albastru-gri. Soarele pâlpâie ca o lampă veche. Ici-colo, norii stau pregătiți să-și scuture pletele. Și vântu-i venit la poalele caselor…
Pleacă octombrie… și-odată cu el, miezul toamnei. Dar, ce nu se duce? Toate se duc. Clipe, anotimpuri, trăiri și… oameni.
Viața-i cât nisipul din clepsidră. Se scurge cât ai clipi. Și oricât ai răsuci-o s-o ia de la capăt, frunzele tale nu mai sunt. Nici octombrie al tău nu mai e. Ești doar tu. Un copac cu ramuri înalte. Și ce bine că ești! Încă mai poți să privești în depărtări spre un alt octombrie, spre o altă toamnă… Așa, dezgolit de frunze, aplecat de vânt, acoperit până-n vârf cu muguri de speranțe!

Speranțe… doar cu buletinul!

Nimeni n-ar fi dispus să stea la o coadă cât o uliță dacă n-ar avea necazuri, boli, dureri. Dacă nu s-ar zvârcoli. Încercările vieții, de orice fel, te face să te târăști. Te face să te întinzi și să te strângi ca un șarpe. Disperare și, mai apoi, nădejde. Cea din urmă găsită doar la Dumnezeu! Când au nevoie de asta, oamenii încep să-L caute. Prin orice sfânt, prin orice os sfânt, prin orice sărbătoare! Dincolo de orice, trebuie să-L găsim în inima noastră. Dar, nu îndrăznim să judecăm. Altcineva e Sus pentru asta. La El, însă, nu mergi cu buletinul. Niciodată. La Dumnezeu mergi tu cu identitatea ta sufletească. Așa cum ești. Cu faptele bune sau mai puțin bune. Cu neajunsurile tale. Mi se pare neghiob faptul că, în vremurile astea, identitatea unor suflete, care nu aparțin locului, se demonstrează doar cu buletinul! E mai important de unde suntem sau faptul că suntem?! Parcă ai merge să faci credit la bancă. Ca și cum: poți să iei speranțe dacă ești de-aici și doar cu buletinul!