Uneori

Uneori, e prea târziu să te-nvelești cu-n răsărit
Și-i prea îngust drumul pân’ la asfințit,
Poteci adânci, drumuri șerpuite
Se saltă-n zări
Ivind în tălpi cioburi ascuțite,
Uneori, e prea târziu să urci pe munți
Și-i prea departe drumul către stânci,
Se ascund în pumn ochiuri de izvor,
Se varsă în pământ picături de dor
Uneori, este prea cald, prea rece,
Prea însorit sau poate prea-nghețat,
Tot ce-a fost dat să fie se va grăbi să plece,
Să prindă în noapte luna la udat
Uneori eu sunt, iar tu nu ești
Ori ești și poate eu nu sunt
E-un timp al verbului de conjugat
O joacă a predicatului a fi

Haide, viață!

Haide, viață!
Dă-mi clipele-ntr-un ghem să-mi împletesc un pulover!
Dă-mi și andrele fixe, ca să nu scap din ochiuri!
Haide, viață!
Nu mai păși în grabă cu timpu’-n buzunare!
Nu-l mai ascunde grabnic între azi și mâine!
Mereu te scuzi că uiți,
Că duci în cârcă luna și-n două găleți soarele,
Că-s grele, iar pentru mine n-ai vreme de andrele…
Haide, viață!
Îndură-te un pic
și dă-mi din timpul tău un ghem oricât ar fi de mic!
Ți-am zis. Vreau un pulover!
Nu înnodat, nici scurt,
poate un pic mai lung,
Să-mbrace lutul meu în ceasuri de amurg.

La încheieturile genunchilor…

La încheieturile genunchilor timpului stau întâmplările mele. Și ale tale. Ale noastre, ale tuturor… Sunt strânse una câte una în grămezi. Grămezi late sau înguste. Triunghiulare sau pătrate. Cum s-au adunat din ceas în ceas. Mă uit la ele și încă se mai pot arcui în timpul mersului. Astăzi. Poate și mâine. Se-ndoaie odată cu pașii tăcuți ai văzduhului.

Fără genunchi,n-ar putea exista călcâiul timpului și, mai cu seamă, talpa lui, nu-i așa? Iar în trecere, conturul urmelor n-ar mai putea fi. Cum să-ți poți așeza călcâiul în pământ dacă n-ai un genunchi măcar? Deci, timpul, ca să poată trece dintr-o parte într-alta, are nevoie de genunchi. De doi genunchi. Cu unul ar deveni un beteag și n-ar mai avea echilibru…

Din întâmplările strânse, unele se mai pierd pe drum… Se-amestecă cu cerul ori se-nvelesc cu pământul. Se-ntâmplă asta atunci când picioarele timpului din noi îmbătrânesc. Și oasele de la încheieturi încep să trosnească. Mersul devine din ce în ce mai lent… Până când genunchii înțepenesc deodată cu întâmplările noastre înguste sau late, triunghiulare sau pătrate…

Aripile tale nu-s

Timpul își caută aripile în mine.

Ce nesăbuință să-mi scotocească în vene! Să-mi sucească celulele invers, să le întoarcă de pe-o parte pe alta…

Du-te, timpule!

Aripile tale nu-s.

S-au amestecat cu cerul și-atârnă la poalele norilor.

Când vor cerne, o să-mi întind brațele și-o să le prind. Și-atunci o să le găsești în mine. În venele mele, în celule.

Până atunci…, du-te!

Du-te, timpule! Fă ocol spre Apus.

Aripile tale încă nu-s.

Aseară au venit și ei pe Valea cu Dor…

Aseară au venit și ei pe Valea cu Dor. Călcau pământul de parcă purtau în picioare bocanci din fier. I-am simțit cum dădeau roată și se plimbau dintr-un loc în altul până când s-au așezat pe iarba udă și au început să răsucească în mâini Mâna Maicii Domnului. Zâmbeau. De jur-împrejur licărea o lumină opacă. Ca și cum soarele stătea ascuns drept colțuri de nori, fugind de picăturile reci de ploaie…
Nu, vasele de lut n-au ajuns sparte. Nici măcar fisurate. Erau întregi. Cum ar fi putut să se spargă când pe la încheieturile cănilor încă se observa cum curge din cireșe iubirea?!

La mulți ani, copii!

Ce să-ți doresc, copile, azi, de ziua ta…?!
Când ai atâta Soare în suflet și-atâta inocență…
Îți doresc să-ți clădești în inimă castele, în care încrederea și speranța să-ți fie stăpâne!
Îți doresc să crezi în tine pentru că poți și vei reuși! Mereu!
Să nu uiți niciodată să-ți așezi deasupra zmeielor cât mai multe visuri și să le înalți! Sus. Cât mai sus.În zbor totul devine mai ușor…
Și o să-ți mai spun ceva: sigur ai auzit de povești, de basme ori de Harap-Alb! Știi că acolo, în aceste tărâmuri magice, se dă o luptă între Bine și Rău! Învingător fiind mereu Binele! Ți-aș spune că așa-i și-n viață…
Oricât de mult vei crește și indiferent ce fel de oameni vei întâlni în calea ta, tu să rămâi mereu Învingător în sufletul tău!
~1iunie~ La mulți ani, copii! ❤️

Despre judecăți…

După ce-am născut cel de-al doilea copil mă-ntâlneam cu diverse cunoștințe pe stradă. Îndeosebi, femei. “Ce te-ai îngrășat! Fă ceva cu tine, ești prea grasă!” Niciuna dintre ele nu mă întreba: “cum te simți?” Sau “ești bine?”
Oamenii, de cele mai multe ori, sunt preocupați de felul în care arătăm. De ambalaj și nu de conținut. Le atrage atenția ceea ce porți și nu ceea ce ești. E mai ușor să spunem “uite-o și p-asta cât s-a făcut” decât “bine că-i sănătoasă, slăbește ea!”
Ne grăbim să judecăm. Ne grăbim să ne scoatem fierăstrăul din inimă. Și să tăiem cu cuvinte zimțate. Purtăm cu noi un tipar pe care îl dăm altora exemplu: “Trebuie să slăbești, trebuie să fii așa, trebuie să fii pe dincolo, trebuie, trebuie, trebuie… Nimeni nu-ți va spune: “trebuie să fii fericit!” Poți să slăbești, poți să arăți ca x, poți să te porți ca y, poți să faci tot ce vrei tu, pentru că Poți. Trebuie doar să conștientizezi și să vrei.
Dar, toate acestea țin de aspectul fizic. Ca un măr pe care îl îngrijești și-i ștergi coaja ca să arate bine.
E mai important să arate bine la exterior sau să fie stricat în interior?
Cam așa-i și cu noi, oamenii…

Când ai un prieten…

Când ai un prieten, îl înțelegi așa cum e. Cu fixurile și cu rănile lui. Cu dorințele și visurile sale.Nu-ți scoți sarea din buzunare și i-o pui pe tăieturi. Nu-ți scoți cârligul din inimă ca să-i agăți greșelile. Nu-i așezi faptele în văzul lumii ca pe niște rufe nespălate puse la uscat. Nu-i spui niciodată că doar păsările zboară…
Dacă faci toate astea, atunci nu-i ești prieten.
Dacă-ți face toate astea, atunci nu-ți e prieten.
Prietenia înseamnă iubire. Sprijin. Acceptare. Înțelegere. Și iertare. În măsura în care fapta permite și uitarea, desigur!
Când cauți timpul prin buzunarele rupte și nu-l găsești pentru a-i fi aproape la nevoie prietenului tău, atunci nu te mai numi prieten.
Când cauți șnururi ca să-i prinzi aripile rupte și nu găsești bandaje ca să i le vindeci, atunci nu te mai numi același prieten.
Când nu te apleci ca să ridici de la pământ și râzi de lacrimi și de doruri, atunci pleacă! Nimănui nu-i vei putea fi vreodată prieten!

Despre mine, poți să spui tot ce vrei…

Despre mine, poți să spui tot ce vrei…
Pentru că “tot ce vrei” este, de fapt, tot ce tu ești.
Dacă ești iertător, vei vorbi despre mine cu iertare.
Dacă ești bun, vei vorbi despre mine cu bunătate.
Dacă ești rău, vei vorbi despre mine cu răutate.
Dacă ești răzbunător, vei vorbi despre mine cu răzbunare.
Dacă ești blând, vei vorbi despre mine cu blândețe… și așa mai departe.
Vezi tu, aceste propoziții circumstanțiale condiționale exprimă o condiție sau o ipoteză de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din propoziția principală de care depinde.
Deci, dacă ești om, vei vorbi despre mine cu omenie.
Cu ce condiție vei face asta?
Doar dacă ești… Om.

Într-o zi…

Într-o zi n-am să mai plec privirea în fața oamenilor care împrăștie cuvinte ascuțite în jur. N-am să mai înghit cocoloașe de litere zimțate pentru că așa trebuie… să tac. N-am să mai fac asta pentru că n-am să mai fiu acolo, în fața lor.
Într-o zi n-am să mai țin cont de felul în care mă vede x sau y. Nici x, nici y nu-mi cunosc potecile șerpuite pe care eu le-am străbătut sau văile înguste prin care eu m-am rătăcit ori am căzut. Dioptriile ochelarilor din suflet nu se pot schimba oricât de buni medici oftalmologi am fi sau am găsi noi…
Într-o zi n-am să mai vărs o lacrimă pentru prietenii care mă rănesc. Cei care rănesc, de fapt, au sufletul plin de răni, iar adevărații prieteni nu fac niciodată asta… Și, în inimile oamenilor, iubirea n-are deloc aceeași formă, același conținut, aceeași dimensiune. Carnea din inima unuia nu-i ca a mea. Sângele lui nu-i ca al meu. Iubirea mea nu-i ca a lui. Iar eu nu sunt ca el…
Într-o zi n-am să mai permit nimănui să-mi creioneze cu propriile culori inima. În timpul desenelor, culorile oamenilor se tocesc și-atunci inima mea rămâne decolorată și, pe alocuri, neconturată…