“Distinsa doamnă”

Distinsa doamnă” nu te întreabă niciodată ce profesie ai.

Nu-și așază liniștită pantofii la ușă și bate încet ca vecina de vis-a-vis…

Nu-ți cere diplomele când își găsește vreu scaun și-n umbra timpului încă te mai privește…

Nu-ți numără trofeele împrăfuite de pe noptieră. Nici sacii cu grâu din magazie sau vitele pe care le-ai cumpărat de-alungul timpului cu-atâta trudă. N-o impresionează nici tablourile mari de pe peretele camerei cu copiii tăi, nici lacrimile fierbinți care ard obrazul de mamă. E nemiloasă și deseori hotărâtă. Din cap până-n picioare poartă negru. Și de cele mai multe ori, alege să vină ca vântul. Smulge și-nnegrește ce frunză vrea din copacul vieții…

(Di)…stinsa doamnă” nu bate niciodată la ușă. Intră și fără să țină cont de nimic, încalță pe cine vrea cu pantofii ei. Apoi îi prinde de mâini și pleacă…

D-ale vieții…

De trei zile, m-am tot chinuit să rezolv ceva.
Prima zi, după multe încercări, nimic…
A doua zi, după câteva bătăi de cap și pauze, iară nimic…
A treia zi, adică azi, am luat-o de la capăt și m-am trezit vorbind singură în fața laptop-ului: stai așa…, n-oi fi tu mai al dracu’ ca mine… 😂 Și se pare că l-am speriat! Că nu trece mult timp și reușesc să rezolv problema!😂
Na, fir-ai tu să fii, că te-am aranjat! 😂😂
Darya, fetița mea cea mare, se uită la mine și-mi zice:
-Mami, dar tu nu te lași ușor! Vreau să fiu ca tine!
-Să fii ca tine, mami! i-am răspuns cu vocea apăsată. Să nu te lași până nu faci tot ce-ți stă-n putere ca să reușești!

-E atât de frumos în sufletul tău când reușești singur! În orice!

În poveștile mele

Sursa foto: internet

În poveștile mele, toți oamenii sunt buni.

Sunt plini de Cer și Soare. De lună și stele.

Sunt fluturi care mângâie florile din sufletul meu.

Sunt izvoare lângă care mă opresc și din care beau însetată apa cunoașterii…

Sunt stâlpi înalți de care mă rezem atunci când drumu-i mai anevoios și lung…

Sunt picături de rouă care se preling pe buzele mele uscate…

Sunt brațe întinse care mă cuprind.

Sunt făclii ce stau aprinse în orice noapte a vieții.

Sunt prieteni. Sunt îngeri. Și sunt …doar în poveștile mele…

Povești de viață.

Sunt unele povești de viață pe care le-ai lăsat în urmă. Altele, parcă-ți stau cățărate de suflet. Arunci cu bucurii în ele, sperând că se vor desprinde și vor cădea în traista de pânză a timpului. Însă, nu. Orice fel poveste, orice fel de întâmplare, lasă urme …

Sunt alte întâmplări din care vrei să ieși. Și nu pentru că ai vreo aroganță a inimii, ci pur și simplu, pentru că nu te identifici cu personajele sau cu subiectul lor. Îți răscolești tot sufletul cu întrebări dubitative, ca mai apoi să-ți găsești singură răspunsurile în trăiri…

Iubesc…

Iubesc să pun amestec de culori în sufletele oamenilor alb-negru.
Iubesc să desenez zâmbete pline de Soare pe chipurile încărcate cu nopți.
Iubesc să ridic acolo unde a căzut.
Iubesc să-mi ofer palmele sprijin tălpilor curate care vor să se înalțe.
Iubesc ochii traversați de lacrimile dulci-amărui, încărcați de povești nerostite.
Iubesc oamenii care știu să picteaze în inimi copaci înfloriți.
Iubesc să-mi întind brațele și să cuprind.
Iubesc covoarele din frunze pământii.
Iubesc dansul picăturilor de ploaie. Fără el n-aș fi zărit nicicând Curcubeul…
Iubesc strigătul vântului. Fără el n-aș fi auzit nicicând foșnetul frunzelor…
Iubesc. Fără iubire n-aș fi învățat nicicând zborul sufletului meu…

La mulți ani, copii!

Ce să-ți doresc, copile, azi, de ziua ta…?!
Când ai atâta Soare în suflet și-atâta inocență…
Îți doresc să-ți clădești în inimă castele, în care încrederea și speranța să-ți fie stăpâne!
Îți doresc să crezi în tine pentru că poți și vei reuși! Mereu!
Să nu uiți niciodată să-ți așezi deasupra zmeielor cât mai multe visuri și să le înalți!Sus!Cât mai sus!
Și, o să-ți mai spun ceva: tu sigur ai auzit de basme ori de Harap-Alb! Știi că acolo, se dă o luptă între Bine și Rău! Învingător fiind mereu Binele! Ți-aș spune că așa-i și viața…
Așadar, oricât de mult vei crește și indiferent ce fel de oameni vei întâlni în calea ta, tu să rămâi învingător!

~1iunie~ La mulți ani, copii! ❤️

Uneori, trebuie…

Uneori, trebuie să punem lacăt porților care nu ne mai primesc înăuntru…
De fiecare data când ni se va închide o ușă, Dumnezeu ne va deschide alta, pentru că doar El știe cum suntem cu adevărat…
Uneori, trebuie să renunțăm la oamenii care ne-au pus în suflet cuvinte ciobite. Ce-i deformat, nu se mai poate explica, nu se mai poate povesti…
Uneori, trebuie să uităm traseul cărărilor care ne vâră sub tălpi băltoace pline de noroi. Știind dinainte pământul, de noi depinde spre ce poteci ne îndreptăm pașii…
Uneori, trebuie să tragem obloanele peste auriul soarelui din noi în fața ochilor care aleg să ne privească cu întunericul nopții…

Aș spune că…

Trecerea timpului sădește în fiecare dintre noi, amintiri. Unele se-nalță și cresc cât copacii, altele rămân în pământul vieții și se-amestecă cu ploile din noi.
Aș spune amintirile noastre cu cei dragi sunt cât un copac. Un copac înalt, mare, plin de frunze verzi, lângă care ne-așezăm și ne luăm în brațe. Ori de câte ori simțim…. Aș spune că gândurile noastre sunt ca un vânt rece care bate peste frunzele lui dese. Uneori le smulge cu tot cu crengi, alteori doar le scutură-ncet…
Aș spune că ieri stă de cele mai multe ori în spatele lui azi, iar mâine caută să ne sară în brațe…
Aș spuneacum suntem plânsul de ieri și zâmbetul de mâine…

Se spune…

Se spune că nimic nu-i întâmplător. Că ploile vin să curețe și să ajute plantele să crească, iar Soarele să dăruiască din lumina și căldura lui.
Cumva, toate au rostul lor… Ca și întâmplările. Sau oamenii. Unii sau unele vin în viața noastră și ne scutură deasupra capului norii, iar alții sau altele ni-i scutură în suflet. Aș spune că ploaia de deasupra capului e mai bună… Dacă te uzi prea tare, te poți schimba repede de tot ce-i ud. Însă, dacă se-ntâmplă în suflet, n-ai schimburi. N-ai haine. Pentru că nimeni nu știe dinainte când vine răpăiala plină de grindină… Singura pătură pe care o ai și cu care te poți înveli dacă dârdâi de frig, este speranța… Uneori e mai groasă. Alteori, mai subțire. În funcție de câte petice a lăsat pe ea viața…

Etichete “particulare”

Sursa foto: internet

„A terminat facultate particulară! Hai, fată, că-i proastă! Dacă era deșteaptă, termina și ea una la Stat!”, propoziții pe care le-am auzit adeseori, etichete gratuite puse de oameni(femei, cel mai adesea) care habar n-au despre ce e vorba…

Alese doamne, nu mai categorisiți oamenii în funcție de capacitatea dumneavoastră de percepție… Faptul că ați terminat la Stat, nu vă dă dreptul să judecați atât de aspru și ieftin. Eu nu neg faptul că sunt absolvente ale acestei forme particulare de învățământ, care-ți flutură diploma și habar n-au să scrie… Însă, nu toți copiii se nasc în familii bogate sau familii care sunt gata sa facă orice pentru puiii lor, astfel încât să poată sta fără nicio grijă cazați în cămine, garsoniere ș. a.m.d. Aflați că sunt copii care au învățat foarte bine, dar care au rămas la nivel liceal pentru că viața e nedreaptă uneori… Unii și-au continuat studiile particulare plătite din munca lor. Alții, nu. E mai greu când ești singur. Însă, n-ai cum să te cerți cu viața… Doar trebuie să intri în luptă și să lupți. Cu tot ce poți. Cu tot ce ai.

Despre demnitate…

Mereu m-am întrebat ce se va întâmpla cu oamenii care, astăzi, ocupă funcții înalte, dacă mâine nu le-ar mai ocupa. Oare cum ar fi? Oare, ar mai roi atâtea albinuțe pline de miere…?! Dintr-o dată, funcția atrage după sine…”iubirea”. O iubire schimonosită, deosebit de măgulitoare în aparență , însă în esența, stearpă și plină de gunoaie. Dintr-o dată, interesul atrage dupa sine mii de aprecieri al căror substrat e plin de putregai. Cuvinte stropite cu poleiala, care îmbracă personajul principal intr-o marionetă ivită fortuit în piesa de teatru a vieții… „Iubitorii” , voit își curbeaza privirea, scotocesc un zâmbet ieftin, iar vorbele le ies dintr-o rostire lungă diminutivală… Pupincuriștii. Oameni îndoielnici care habar n-au ce-nseamnă Demnitatea – cuvânt atât de mare ce n-a încăput în ei, oameni atât de mici…

D-ale vieții…

El, însurat. Ea, măritată. El și ea, împreună când pot. Cică se iubesc. Mult de tot. Mă face să râd… Ce prostie! Ce minciună! Ce iubire-i aia care merge s-o porționezi în bucăți? Pe ea/el îl iubesc atât. Pe soție/soț, atât. Și așa mai departe… Iubirea nu poate fi tăiată ca și cum ai tăia o pâine și împarți feliile… Iubirea e întreagă. Când tai din ea, suferi. Devii un schilod. Un ciung. E ca și cum ai tăia din tine un sfert dintr-un picior sau jumătate din mână. Cum să poți dormi liniștit pe perna ta, știind că ea/el este lângă altcineva? Când într-adevăr iubești, n-ai cum! Viscolul din suflet, nu te lasă! Te poartă de nebun prin iarna geroasă și grea din inima ta! Și, te rog, nu-mi spune că el nu-și iubește soția! Gândește-te că stă și împarte aproape tot cu ea! Și, încă ceva! Nu o înșală cu tine pentru că tu ești mai frumoasă, mai deosebită, mai nu știu cum… Nu! O înșală cu tine doar pentru că tu ești alta. Pân’ apare o altă Alta… Ah… și când el se plictisește și pleacă, nu mai da vina pe Dumnezeu! Că-i de vină soarta, că nu știu ce… Dumnezeu, sigur n-a fost la prima voastră întâlnire… Dacă ar fi venit, acum ați fi fost împreună.