Dor de tata…

Era în vara anului 2009, într-un spital din București. Cu traistele in mâna si cu un optimism specific, urc scarile tocite de atâta amar de vreme. În jurul meu numai uși vechi de-un alb gălbinicios și oameni triști. Holuri lungi traversate în graba de asistente și un aer încețoșat de priviri umede. Ajung la ușa tatălui meu. De-o parte și de alta, alți oameni gârboviti de boli și necazuri. Intru zâmbind, în speranța că pot sa spulber aerul înecacios care îti tăia respirația de cum intrai. Un aer al durerii simțită din toate privirile lor.
Tata mă aștepta. Stătea pe pat cu o lumina în privire specifică unui părinte care nădăjduiește în iubirea copilului său.
De atunci îi am privirea în mine. În sufletul meu.❤️