Dor de tata…

Era în vara anului 2009, într-un spital din București. Cu traistele in mâna si cu un optimism specific, urc scarile tocite de atâta amar de vreme. În jurul meu numai uși vechi de-un alb gălbinicios și oameni triști. Holuri lungi traversate în graba de asistente și un aer încețoșat de priviri umede. Ajung la ușa tatălui meu. De-o parte și de alta, alți oameni gârboviti de boli și necazuri. Intru zâmbind, în speranța că pot sa spulber aerul înecacios care îti tăia respirația de cum intrai. Un aer al durerii simțită din toate privirile lor.
Tata mă aștepta. Stătea pe pat cu o lumina în privire specifică unui părinte care nădăjduiește în iubirea copilului său.
De atunci îi am privirea în suflet. Îl am în sangele meu, în toată ființa mea. ❤

Bunicul meu…

Mâinile care m-au crescut nu mai sunt de mult. Au rămas amintirile ghemuite într-un colț al casei, îmbătrânita si ea de atâta vreme… Poveștile copilăriei mele sunt așternute pe pat, acolo adormeam noaptea, ascultând cele mai frumoase povestiri țesute în povești hazlii ori cu tâlc, spuse de el, bunicul meu. Încă mai aud și acum foșnetul sunetelor, încă-mi mai saltă inima de bucurie… Parcă îl văd fumând dintr-o țigară, stând pe scaunul lui, lângă sobă și întrebându-ma tabla înmulțirii… Dupa ce se asigura că o știu, își ridica o mână în sus însoțită de îndemnul: “sa-nveti, tataie, ca pentru tine inveti”.

Îți mulțumesc pentru frumusețea copilăriei mele, pentru modul în care m-ai crescut și pentru iubirea necondiționată.
Bunicul meu cu suflet bun … te voi iubi etern!

Mi-e scârbă…

Am ajuns într-un punct al vietii în care, mi-e scârbă de fățarnici, de cuvinte „dulci”, de “adoruri” neînsoțite de fapte, care n-au nicio însemnătate, de oameni hidoși care te vând într-o secundă doar ca să le fie lor bine, de acei oameni , pentru care banii sunt mai presus decât sufletul…
Mi-e scârbă de oamenii fără principii, fără demnitate, de oamenii fără valori sentimentale…

Mi-e scârbă de acei oameni care atribuie defecte imaginare unui om, doar pentru că nu încape în sufletul lor…

Mi-e scârbă de “te iubesc-uri” spuse în grabă , îmbrăcate în minciună și oportunism…

Mi-e scârbă de „prietene” care te vând la prima tarabă din târguri unde amăgirea succesului sau prestanța de „doamnă” stau expuse ieftin la vânzare…

Mi-e scârbă de oamenii pe care i-am așezat la masa mea si într-un punct vulnerabil al meu, au cotit brusc, având grave amnezii…

Accept…

Accept lecții de moralitate de la oamenii în a căror viață, primordiale au fost valorile morale…
Accept sfaturi de la oamenii care au învățat din greșelile săvârșite în trecut, devenind astăzi, oameni mai buni…
Accept discuții pe marginea cărora nu se emit judecăți la adresa unor întâmplări, atunci când nu se cunosc faptele și personajele…
E atât de ușor să punem etichete, când infatuarea s-a arborat în ființa noastră…
E atât de ușor să gasim defecte și  atât de greu, calități…

Am întâlnit…

Am întâlnit oameni, care m-au atras ca un magnet prin sinceritate, demnitate și bogăția minții…
Am întâlnit oameni care, deși au fost îmbrânciti și tăvăliți de viață, au avut puterea să-și sădeasca în suflet lăstari de speranța…
Am întâlnit oameni, care s-au înălțat încălțând pantofii altora… nestiind ca echilibrul, ți-l vor da întotdeauna, doar pantofii tăi…
Am întâlnit oameni, care s-au îmbrăcat în minciuni și dualitate, crezând că această haină îi va propulsa… neștiind că ce-i clădit pe mizerie, va sfârși mizerabil …
Am întâlnit tot felul de oameni.
De la unii am învățat cum aș vrea sa fiu, de la altii, cum nu mi-as dori niciodată.

Evoluezi atunci când…

Sunt oameni care se supraevaluează afișând o superioritate ieftină , doar pentru că se cred mai școliți sau mai instruiți ca alții…
Le-as spune ca toate aceste forme de educație și evoluție, nu i-au ajutat cu nimic dacă sufletul le-a rămas înțepenit intr-un personaj de proastă calitate.
Evoluezi doar atunci când înțelegi că pe omul din fața ta trebuie sa-l tratezi așa cum ti-ar plăcea ție să fii tratat…
Evoluezi atunci când înțelegi că umilința semenilor nu-i o formă de putere, ci mai degrabă o mare slăbiciune sufleteasca…
Evoluezi atunci când indiferent de ce profesie ai, ești un OM.
Că degeaba ai făcut zece facultăți dacă la cea mai importanta , cea a sufletului, ai rămas restant…

2017…

2017. Un an care mi-a luat, dar mi-a și dat. Mi-a luat încrederea în oameni și mi-a oferit înțelepciunea de a-i înțelege.
Oamenii sunt diferiți, iar mentalitatea lor este direct proporționala cu ceea ce trăiesc.
Am înțeles că n-am dreptul sa judec pe nimeni, dar am dreptul să plec când prestanța mea ca om, mi-e știrbita de arogante ieftine sau umilințe.
Am înțeles că a fi corect cu tine nu e orgoliu, ci demnitate.
Am înțeles că cei care dau în tine cu vorbe grele, de fapt, își aruncă propriile frustrări ale vieții.
Am inteles ca miracolul asta al fericirii este delimitat de cât de mare îl zidești pe Dumnezeu în sufletul tău…

Și totuși… o zi ca oricare alta

O zi ca oricare alta.
Deschid facebook-ul. În derularea întâmplărilor găsesc un copil însoțit de strigătul disperat al mamei care cere ajutor. Apoi o femeie marcată fizic și moral de urâciunea bolii. Își plânge durerea, e mama si cere îndurare de la Dumnezeu, de la oameni… Din păcate lista e lungă… Rămân cu o apăsare in suflet, cu o durere. Parcă-mi atârnă „aripi de plumb” ca-n poezia lui Bacovia…Atunci mă intorc la mine si ma-ntreb: de ce avem falsa asta credință cum că nimic nu ni se poate intampla si vom trăim veșnic ?! De ce ne refuzăm anumite dorințe, punându-le undeva intr-un sertar pe care nu se știe daca va exista un „mai târziu” ca sa-l putem deschide?! De ce amânăm exprimarea sentimentelor în fața oamenilor pe care-i iubim, crezând că-s plămăditi din veșnicie?! De ce ne e mai la îndemână judecata decât înțelegerea?
La ce folos?! Într-o zi, ca oricare alta, „a fi” va fi conjugat la timpul trecut…

Da, mami! Poți!

De multe ori se întâmplă să mă întrebe:
-Mami, pot sa ma duc sa întreb? Dar, parcă mi-e rușine…
-Da, mami! Poți! Să te rușinezi doar atunci cand ești și faci ceva rău, dar când vrei sa spui sau să afli ceva care ajută la increderea si evoluția ta, niciodată să nu-ti fie rușine!
Îi spun asta pentru ca mie nu mi s-a spus. Eu vin din generația „mâinilor la spate”. Acea generație în care, nu aveai voie sa vorbești neîntrebat, nu aveai voie sa te miști in banca de la școală, nu aveai voie sa corectezi un adult cu carențe în gândire sau comportament, nu aveai voie… toate acestea fiind categorisite ca lipsă de bun simț si educație, obrăznicie… Astfel, s-a instalat în mine, adultul de mai târziu, greutatea sau uneori, neputința de a spune unor oameni cât de săraci sunt în gândire și în suflete …

End of 2018…

2018. Un an în care planurile s-au impletit cu destinul…
Un an in care am înțeles ca arogantele sunt atributele oamenilor proști, că nu banii sau profesia te saltă in fața unui om, ci caracterul.
Un an de la care am învățat că oricât de bun si drept ai fi tu, ” în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”.
Un an în care am simțit pe propria-mi piele, corvoada bunului simț. În lumea asta in care traim, tupeul e categorisit ca putere, iar bunul simț slăbiciune. Acest bun simț m-a așezat uneori la coada tăcerii, neputand sa le spun unora, cât de mici sunt in suflet și-n gândire…

” Tăcerea este singurul răspuns logic pe care i-l poţi da unui prost” spunea M.Monroe…
Un an în care am vazut cum arivismul unora a atins cota cea mai înaltă…
Un an care mi-a dat mai mult decât mi-a luat.
Mi-a daruit un suflețel îmbrăcat in iubire, visuri și speranțe și mi-a luat naivitatea ivita din felul meu de a fi.

Prin urmare,
2018, îți mulțumesc! Mi-ai dat prilejul să învăț, sa descopar și să cresc… in suflet!