Se uita la mine cu un zâmbet în privire. Fără să-i pese de oamenii din jur, afișând o hotărâre aproape irevocabilă, îmi spune: “ce fel ești și tu, ai fața mare si urâtă”…

Am simțit cum tot pamântul mi-a fugit de sub picioare, am simțit cum parcă, o grămadă de săgeți s-au înfipt în sufletul meu toate deodată… Se instalase în mine o durere cum nu mai simțisem niciodată până atunci… Ființa pe care o iubeam din tot sufletul meu, lângă care am crescut și fără de care n-aș fi vazut viața, a putut să-mi spună asta!? Au fost multe zile în care mi-am analizat chipul în oglindă, au fost multe nopți în care am plâns… Am plâns pentru amărăciunea din sufletul ei.Fața mea nici nu mă interesa prea mult, mă interesa cum a putut să secere atâta durere intr-o singură clipă, un suflet care era parte dintr-al meu?! Și, de ce când aveam lângă mine un prieten? De ce să fi vrut să arunce cu umilință în mine, în prezența lui?! Mai târziu, am înțeles. Faptul ca era singura si nefericită, a determinat-o sa arunce în mine cu durerea ei. Am înțeles că seninătatea ființei mele, pe ea o întuneca. Zâmbetul meu îi transmitea tristețe. Bucuria mea îi lăsa un gol și o asprime în suflet…   Mai târziu am înțeles că nefericirea naște monștri… Astăzi  aș chema-o să ne așezăm în oglindă și să ne privim îndelung… Aș întreba-o ce vede? Și în tăcerea gândurilor ei,  i-aș răspunde  că poate fața mea nu e cea mai perfectă, însă sufletul ei e gol de iubire, mutilat și grotesc…