Jurnalul rămas în inima mea…

Sursa foto: internet

9 ani. Un scris ușor lăbărțat, litere rotunde încărcate de idei și visuri. Toate ale mele, un copil care-si dorea sa scrie… Sa scrie tot ce simte și trăiește. Asta eram eu, acum mulți ani…

Într-o zi, mi-am luat un caiețel nou nouț, i-am mirosit paginile albe și l-am numit jurnal. L-am îmbrăcat frumos, am ales cel mai bun stilou și am început să-mi expun în scris primele trăiri cernute prin sita din mintea și inima mea. Îl închideam de fiecare dată conștiincioasă și îl puneam într-un loc secret pentru că așa înțelesesem eu că trebuie sa fie, secret. Și am scris… mi-aduc aminte ca ajunsesem la șase pagini până într-o seară când am auzit-o pe mama spunând că „numai nebunii au jurnal”… Așa că, nu-mi doream să fiu o „nebună” și m-am dus speriată, l-am scos din locul secret și l-am rupt. Rupeam încet fiecare pagină și odată cu ea și trăirile mele…

Astăzi, această amintire îmi creează o stare de râs-plâns. Dacă n-ar fi existat acel moment atunci, mi-aș fi avut trăirile sigilate în tușul uscat cu miros de visuri, de copil…

12 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s