Crucii mari până la genunchi. Mătănii până la pământ însoțite de priviri pioase către icoanele sfințite… Totu-i perfect și admirabil până la inevitabila îmbrânceală… până într-acel moment în care toată pioșenia dispare! Le(Îi) vezi cum își aruncă cuvinte și priviri aprige, cum se împing! Dintr-o dată nu mai au loc! Își răsucesc brațele și mormăie a ocară ! Și-atunci, stimați credincioși/(-e) , unde vă este credința? Unde-i atitudinea de mai înainte, afișată atât de evlavios?

Oare, nu știm că cea mai sfântă crucie e cea înălțată din faptele noastre?!

Oare, nu știm că Dumnezeu, în casa lui și nu numai, ne vrea înțelegători, buni și blânzi?!

Oare, nu știm că în locul covoarelor scuturate ca nebunii, Dumnzeu preferă să ne scuturăm mintea de gândurile rele și bolnăvicioase?

Oare, nu știm că postul este pentru curățenia sufletului, nu ca să ne gârbovim flămânzindu-ne și să stăm certați cu anii?!

Oare, nu știm că degeaba ne călcăm pe picioare s-ajungem în fața altarului dacă în altarul sufletului nostru călcăm pe suflete?!