Fetelor mele

Am să vă țin în brațe cât voi trăi și după aceea! Am să alerg cu voi prin deșertul vieții și n-am să mă vait că tălpile-mi vor fi arse! De-o parte și de alta a brațelor mele veți sta șezând pentru totdeauna. Iar eu, eu vă voi strânge atât de tare la pieptul meu încât nimic n-ar putea să vă dărâme! Lacrimile noastre , le vom preface în fire de speranțe pe care le vom înfășura-ntr-un ghem din care împreună vom țese mii de bucurii. Orice drum veți alege, eu voi fi mereu în spatele vostru! Cu brațele deschise! Oricând pregătită să vă prind!❤

Vine o vreme

Vine o vreme când îți faci un inventar în suflet. Ce ai adunat, ce ai aruncat și ce ți-a mai rămas… Sunt unele povești de viață pe care le-ai lăsat in urmă, altele, parcă-ți stau cățărate de suflet… Arunci cu bucurii în ele sperând că se vor desprinde și vor cădea… Însă, nu. Durerile nu cad. Stau acolo, prinse strâns de colțurile amintirilor. Uneori te răsucesc ca-ntr-o ceață densă, alteori te așază gânditor chiar în mijlocul drumului… De cele mai multe ori, viața nu te îmbrățișează cu cele mai frumoase povești. Te prinde de mână și te aruncă acolo unde fără de întâmplare, trebuie sa fii. Puține sunt momentele în care alege să-ți devină prietenă. Uneori te dă în leagănul ei, alteori te-mbrâncește până te dărâmă… După ce alege sa te tăvălească bine, te saltă, îți mângâie tâmpla și-ți pune în brațe un scut cu care să pornești la drum. Înțelepciunea. Pe care ai reușit s-o dobândești sau…nu.

Nu mai suntem oameni

Nu mai suntem oameni… Ne-am dezumanizat. Trăim robotic și ne mișcam la fel… Nu mai simțim. Ne-am îngrămădit în suflet grămezi de pietre pe care le aruncăm îndată la prima greșeală a celui de lângă noi. Nu empatizăm. Sau…poate prea puțin. De cele mai multe ori sufletul stă îmbrăcat în metal într-o casă cu ziduri înalte. Uneori e orb, alteori străin. Și, de cele mai multe ori, bolnav. Respiră greu într-o lume rece. Nu ne mai bucurăm de strălucirea soarelui! De ciripitul păsărilor și susurul apelor! De oameni, de flori, de Dumnezeu!Stăm închiși intr-o viață opacă. Pândim, lingușim și la imediata curbă, sfâșiem!

Despre noi

-Mami, ne luăm amândouă?

Am stat puțin pe gânduri, l-am rasucit printre degete, atrasă fiind de strălucirea pietrei care înfrumuseța accesoriul. Razant mi-a trecut prin minte: oare e potrivit pentru mine? O merge să mi-l pun la gât? Apoi m-am uitat la ea. O bucurie îi lumina privirea albăstruie…

-Hai, mami, le vom purta amândouă!Vezi ce frumoase sunt?!

-Ai dreptate, chiar sunt frumoase!am răspuns hotărâtă.

-Dati-mi două, vă rog! Mulțumesc.

Din privirea ei, am înțeles că nu trebuie să existe judecăți în privința alegerilor, mai cu seamă atunci când acestea luminează sufletul copilului tău. Când ești mamă inima nu cunoaște limite. Bate neîncetat până la sfârșit. Un sfârșit care te-însoțește si dincolo de moarte. Și, cine stabilește până la urmă, dacă e potrivit sau nu?… Bucuria pe care poți s-o creezi n-ar trebui să cunoască stavile. Ea trebuie să vină. Oriunde. Oricând.

Nimic nu-i mai frumos pe lumea asta ca săritura aceea nevinovată însoțită de un strigăt de bucurie:

Yeeey, mami!

Vom fi amândouă la fel!❤