Nu mai suntem oameni… Ne-am dezumanizat. Trăim robotic și ne mișcam la fel… Nu mai simțim. Ne-am îngrămădit în suflet grămezi de pietre pe care le aruncăm îndată la prima greșeală a celui de lângă noi. Nu empatizăm. Sau…poate prea puțin. De cele mai multe ori sufletul stă îmbrăcat în metal într-o casă cu ziduri înalte. Uneori e orb, alteori străin. Și, de cele mai multe ori, bolnav. Respiră greu într-o lume rece. Nu ne mai bucurăm de strălucirea soarelui! De ciripitul păsărilor și susurul apelor! De oameni, de flori, de Dumnezeu!Stăm închiși intr-o viață opacă. Pândim, lingușim și la imediata curbă, sfâșiem!