Am avut momente în viața mea, în care m-am ghemuit într-un colț ca un copil abandonat, lipsit de părinți, lipsit de iubire…

Am avut momente în care, castelul din sufletul meu a fost cotropit, rămânând în urmă mormane de ruine…

Am avut momente în care, i-am cerut ploii sa-mi spele rănile, să ia cu ea durerile și să plece.

Am avut momente în care, doar brațele mele mi-au adus cele mai sincere îmbrățișări…

Am avut momente în care, i-am cerut timpului timp, neînțelegând că ce trece, e bun trecut…

Am avut momente în care, am coborât în mine și m-am privit îndelung. Voiam să ma simt, să mă iau in brațe și să-mi spun: Asta e! Va fi bine!

Am avut…momente. Toate ale mele.

Pe unele le-am pictat în formă de soare la intrare în sufletul meu, sa-mi fie lumină în vreme de întuneric. Pe altele le-am dat timpului. Să le îngroape el în trecerea lui.

Nu mai bat de mult la porți închise. Nu-mi mai aplec capul să forțez zăvorul. Dacă s-au închis, înseamnă că așa a trebuit să fie… Oamenii vin și pleacă. Unii te poartă cu ei ca pe un talisman, alții îți fac vânt la prima stație… Am văzut oameni care, pierzându-se în lupta cu iubirea, s-au transformat în arcașii altor vieți. Târziu am înțeles că iubirea schimbă oamenii… La fel și lipsa ei. Am văzut cum la unii, negura din suflet li s-a-ngrămădit în fapte și-n cuvinte. I-am văzut cum își înfigeau tălpile în pământ atât de tare încât săreau în sus bucăți mari. S-antâmplat de cateva ori să sară și pe mine. Însă am înțeles că nu e important. Eram murdară la exterior, nu și-n interior…

„Puțini oameni au puterea să pună în palmă altcuiva emotii, într-o lume plină de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ” (M.Preda)

---