Am avut…

Am avut momente în viața mea, în care m-am ghemuit într-un colț ca un copil abandonat, lipsit de părinți, lipsit de iubire…

Am avut momente în care, castelul din sufletul meu a fost cotropit, rămânând în urmă mormane de ruine…

Am avut momente în care, i-am cerut ploii sa-mi spele rănile, să ia cu ea durerile și să plece.

Am avut momente în care, doar brațele mele mi-au adus cele mai sincere îmbrățișări…

Am avut momente în care, i-am cerut timpului timp, neînțelegând că ce trece, e bun trecut…

Am avut momente în care, am coborât în mine și m-am privit îndelung. Voiam să ma simt, să mă iau in brațe și să-mi spun: Asta e! Va fi bine!

Am avut…momente. Toate ale mele.

Pe unele le-am pictat în formă de soare la intrare în sufletul meu, sa-mi fie lumină în vreme de întuneric. Pe altele le-am dat timpului. Să le îngroape el în trecerea lui.

M-am așezat…

M-am așezat râzând pe-o bancă în parc. Ce râs prostesc! Lacrimile se-mbrâncesc în mine îngrămădindu-se la colțul ochilor și eu… Eu râd. Și copacii râd… Ce dacă-i toamnă! Ce dacă iarna îi lasă goi într-o lume rece? Ei râd … Doar soarele îi mai îmbrățișează din când în când…Dacă pe ei nu-i sperie frigul iernii, pe mine de ce să mă sperie frigul vieții? Se abat atâtea asupra lor… ploaie, vânt, ninsoare… Unii își înalță crengile uscate, alții și le-apleacă la pământ. E un du-te-vino al vieții… E un neant în care toți ne rostogolim… Și-n rostogolul ăsta, unii devenim mari, alții mici. Ne-ncolăcim în miile de frunze ca să creștem , însă uităm că se vor usca și pier…

Nu. Nu mă mai grăbesc

Nu. Nu mă mai grăbesc să plac oamenilor care nu mă plac. Nu mai alerg să culeg zâmbete, ca mai apoi, să le plantez în inima lor. Am făcut de multe ori asta… Am făcut-o pentru că fiecare cuvânt încărcat cu urâtul din ei se atârna de sufletul meu ca un bolovan. Nu-mi plăcea să fiu îmbrăcată într-o haină din zale ruginite, zdrențăroasă și murdară. Nu-mi plăcea să fiu zugrăvită din defecte imaginare doar pentru că nu le încăpeam în suflete. Nu-mi plăcea să fiu plăsmuită din frustrările și neîmplinirile lor. Nu-mi plăcea să fiu văzută cum nu sunt… Căutam să răspund răului cu bun. Alergam să sădesc iubirea în inimi uscate și reci. Alergam să conving și să dovedesc. Până într-o zi… O zi în care am înțeles că oamenii născuți cu suflet defect vor vedea doar defecte indiferent cât de perfect vei fi tu…

Nu mai bat

Nu mai bat demult la porți închise. Nu-mi mai aplec capul să forțez zăvorul. Dacă s-au închis, înseamnă că așa a trebuit să fie… Oamenii vin și pleacă. Unii te poartă cu ei ca pe un talisman, alții îți fac vânt la prima stație… Am văzut oameni, care pierzându-se în lupta cu iubirea s-au transformat în arcașii altor vieți. Târziu am înțeles că iubirea schimbă oamenii… la fel și lipsa ei. Am văzut cum la unii, negura din suflet li s-a-ngrămădit în fapte și-n cuvinte. I-am văzut cum își înfigeau tălpile în pământ atât de tare încât săreau în sus bucăți mari. S-antâmplat de cateva ori să sară și pe mine… Însă am înțeles că nu e important. Eram murdară la exterior, nu și-n interior…

„Puțini oameni au puterea sa pună in palmă altcuiva emotii, intr-o lume plina de masti si suflete goale. Sunt putine lacrimi sincere pe pamant” (M.Preda)