Ne naștem și trăim inconștienți

Ne naștem și trăim inconștienți de faptul că într-o zi, o să ne și ducem… Creăm în jurul nostru o mie de planuri, de urzeli ieftine, o mie de fapte, care mai de care…ca și cum, statul asta pe pământ ar fi etern. Unii dintre noi, am fi în stare să rupem bucăți din alte inimi, doar ca să obținem trofee, neștiind că cel mai prețios trofeu e cel pe care îl obținem în inima noastra. Dăm de mâncare lingușelii vârându-ne adânc în buzunar ce e moral și demn… Uităm. Uităm sa fim Oameni. Scopul fiind cel mai adesea cauza principală. Purtăm o mie de măști care ne clatină tălpile. Mersul devine haotic și degradant. Tragem de tălpile pline de glod, scuturându-le imediat cum se ivește o cărare. Răsucim priviri, șușotim, ne dăm coate… Ne transformăm in paiațe cu suflet de lut. Apoi ne privim in oglinda ca și cum am fi un întreg când de fapt, în suflet avem brațele amputate.

A 36-a toamnă…

Nu de mult am pictat pe peretele vieții a 36-a toamnă… Anul acesta am ales sa desenez copacii și frunzele toamnei altfel. Am ales sa-mi proptesc sufletul de-un șevalet în iarbă și să-i simt, să-i ating, să-i miros… 36 de ani. Mulți, puțini, nu știu. Știu că-s ai mei. Și au atâtea doruri si priviri adcunse în ei! Au atâtea lacrimi și-atâtea bucurii! Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot! Fără Tine n-aș fi fost în nicio toamnă!

Viața m-a învățat…

Viața m-a învățat că cel mai important cont este cel pe care mi-l deschid în suflet. Nu la bancă. Doar aici procesul tranzacțiilor mele trebuie să se desfășoare într-un mod corect. Doar aici, la finalul zilei, soldul trebuie sa-mi fie pe plus! Ce se-ntâmplă în afară, ține doar de oameni… Unii te vor scoate dator, alții ți-l vor goli până se va închide. Foarte puțini vor fi dispuși să-ți depună ceva în plus… Viața este despre tine. Ce reușești să plantezi în sufletul tău. Și mai cu seama, într-ale altora. E important ca în momentul acela de final, când luna te-acoperă cu brațele ei și te împinge pe toboganul nopții să-ti poți verifica în liniște balanța vieții!

Despre noi …

Flămânzim după iubire. O scotocim în fiecare gest, în fiecare privire, în fiecare suflet. Fără ea suntem pustii și reci. Nădăjduim adesea în povești fabuloase. Le scriem, greșim, scoatem radiera, mai ștergem, iar scriem… Uităm că pe tabla vieții, scrie doar Dumnezeu… Ascundem în buzunarul inimii ce simțim. Împachetăm sentimentele într-un bilețel pe care-l mai palpăm din când în când ca să nu se distrugă. Le ținem acolo pentru mai târziu. Un târziu care se-n văluie în ceața timpului și devine de cele mai multe ori …prea târziu . Adeseori jonglăm cu speranțele. Legăm dorințele cu-n șnur și le purtăm cu noi în dreptul inimii. Atârnăm în cuierul din suflet rucsacul plin de visuri. Iar la ușa vieții ne-așezăm tăcuți și cuminți. Ținând în prag pantofii tociți de vremuri, de hârtoape, de timp…

sursa foto: internet

Știi, Cerule?

Știi, Cerule, te-am întrebat într-o zi dacă iubirea are culoare… Iar tu, după o oră, mi-ai pus soarele în geam. Am înțeles atunci că ar fi aurie, că ar avea formă de cerc din care ies brațe atât de lungi încât pot înfășura o lume-ntreagă… Din obișnuință, am dat să mă ridic si să-mi trag draperia, dar m-am oprit. Făcând întuneric, i-aș fi schimbat strălucirea și i-aș fi astupat brațele… Apoi, legănându-mă ușor, am întins palma si l-am atins. Frigea. Atât de tare încât m-ar fi topit într-o secundă… M-am sucit revoltată și ți-am reproșat că-mi face răni… Iar tu, ai tăcut. M-ai privit îndelung și-apoi, ai trimis noaptea și l-ai luat. Dimineața, l-ai pus iar. Însă l-ai lăsat fără brațe. Atunci am înțeles că n-am să pot să-l mai ating. Ai hotărât că mi-e de-ajuns lumina și m-ai învelit. Cu speranță.

Așază-mi-te curmeziș, octombrie!

Așază-mi-te curmeziș, octombrie! Scutură-ți poala de frunze și lasă-mi-le așternut! Lasa-mi în tecile frunzelor tale amintirile! De-o fi să adorm, să-mi aplec urechea și să le aud! Încropește-mi, te rog, si-o rochie de brumă! Să fie! S-o am când va rămâne doar pământ! Lasa-mi în scoarța copacilor tăi trăirile! De-o fi să obosesc, sa mă rezem de ei, sa-i îmbrățișez și să simt! Mai lasă-mi și din soare! Dacă poți, mai mult! Să-l ascund în mine, sa-mi fie lumină … Să strige și vântul! Să lovească și ploaia! Sa vină împreună și să-nchidă încet pleoapele ochilor triști ai frunzelor desculțe și reci! Așază-mi-te curmeziș, octombrie! Vremelnic să pleci! Veșnic să-mi revii!