Când ești mamă, iubirea pentru copiii tăi, n-are cântar. Și nici preț. Sau ar fi unul… Viața.

Când ești mamă, pansezi fiecare rană a lor cu fâșii din sufletul tău. Și nu te doare când smulgi. Te dor doar lacrimile lor. Atât.

Când ești mamă, ai bătut palma cu Dumnezeu pentru totdeauna. Dai viața la schimb în orice moment. Ai stabilit cu toți îngerii să-i ia în brațe când se ivesc în calea lor gropi mlăștinoase și adânci.

Când ești mamă, ai aripi pe care le întinzi până la cer. De-i frig și plouă îi acoperi. De-i cald și soare îi porți în zbor.

Când ești mamă, te târăști cu genunchii zdreliți prin pietrele vieții! Nu-ți simți sângele care stă să zbiere prin julituri… Simți doar bucuria lor când au făcut primii pași și au reușit încet- încet să se înalțe…

Când ești mamă să nu-ți spună nimeni: copiii tăi nu sunt buni, nu-s în stare, nu vor reuși... Ura îi doar la un pas! Tăișul cuțitului din suflet îți stă mereu ascuțit și-i gata oricând să înjunghie! Sunt ai tăi, sunt din tine și doar tu știi cât sunt de buni!

Când ești mamă, nu dormi. Ațipești cu grijile în brațe. Le ștergi fruntea fierbinte cu iubire și-i învelești. Le pui la căpătâi curajul și sub pătură nădejdea. Îți mai treci din cand in cand mâna să te asiguri că n-au febră. Răsufli ușurată. Respiră și-au adormit. Le strângi mâinile firave în palmele tale și-i săruți. Apoi tresari deodată și-ți tot repeți: Când au crescut, Doamne? Când?!