Crăciunul copilăriei mele

24 decembrie 1990 și ceva. Afară șuiera crivățul iernii. Pe geamul din sufragerie se prelingeau haotic fulgi de zăpadă amestecați cu gânduri și visuri. Ale mele, ale surorii mele și probabil, ale tuturor. Stăteam cuminte, rezemată de un perete și le urmăream traseul cu privirea până se auzea deschizându-se ușa de la intrare a casei. Cu șuba pe el ninsă, cu fața și degetele încleștate de gerul iernii, intra tata cu un molid mare la subraț. Doamne, câtă veselie! Cum săream repede în jurul lui ca să-l atingem! În fiecare crenguță, odată cu beteala, puneam toată bucuria din inimile noastre! În fiecare licăr al instalației, ascundeam zeci de speranțe! Globuri aveam puține. Însă în sufletele noastre străluceau o mulțime. Nici dulciuri nu erau prea multe. Nici cadouri. Cele mai prețioase cadouri le găseam ascunse în privirea blajină și îmbrățișările mamei. Îmi luam cutia cu jucării și mă așezam sub pomul proaspăt împodobit. În lumina lui toate păpușile mele deveneau grăitoare. Mă prindea ochiul nopții jucându-mă. Eram o regină cu rochie de zăpadă, într-un palat de cleștar. În el se respira fericirea. Totul era magic. Chiar și eu. Pentru că-n sufletul meu, coborâse de pe sania copilăriei, Crăciunul.

Iartă-mă!

Aș fi vrut să încep cu: ce mai faci? Iar tu, probabil, mi-ai fi răspuns cu un glas gâtuit: bine… Prefer să tac și să te privesc. simt vinovată și parcă nu-mi găsesc cuvintele. Te privesc. Ai capul plecat și ochii tăi luminoși se scaldă într-o baltă de lacrimi. E vina mea că ți-am pus în cârcă atâtea griji și atâția oameni care nu te-au iubit. Iartă-mă! Și eu ca și tine am fost naivă! Bine, asta nu-i o scuză! Nu încerc să mă justific căutând explicații! Am fost naivă atunci când am decis să-mi pun încrederea în oameni care nu erau ca mine și ca tine… Am fost naivă atunci când nu te-am ascultat și am pus mai presus cuvintele lor. Știu! Recunosc că de multe ori îmi ticăiai în inimă ca să te faci auzit! Dar eu te-am ignorat crezând că-i doar vreo toană de-a ta și o să-ți treacă. Am greșit. Am preferat să te tăvălesc prin cioburi de sticlă. Te-am lăsat flâmând și gol în multe din nopțile reci. Uneori te-am și gonit. Știam că ești atât de bun și te vei întoarce mereu la mine! Iartă-mă, suflete al meu! Târziu am înțeles că oamenii vin și pleacă, că niciunul nu va sta în loc pentru durerea mea așa cum o faci tu. Târziu am înțeles că nu te pot păcăli mimând fericirea. Mi-aș întinde brațele să-ți șterg rănile cu batista mea plină de lacrimi și regrete. Dar te ating și te doare. Te înțeleg. Cum să mai fii la fel după atâtea câte ți-am pricinuit? Cum să mă îmbrățișezi când eu ți-am lovit brațele? Cum să stai drept când eu te-am gârbovit punându-ți pe umerii fragili atâtea griji?! Cum?! Iartă-mă! Nu-ți mai promit că voi fi altfel, mai atentă la oameni, mai selectivă, mai nu știu cum… Îți promit doar că voi fi eu. De-acum cu lecțiile învățate.

Îți mulțumesc, 2019!

2019, mai ai puțin!

Când trag linie și-i văd pe țoți din familia mea pe lângă mine, întregi și sănătoși, nu pot să spun decât că ai fost minunat!

Îți mulțumesc pentru că nu mi-ai ciopârțit sufletul luând cu tine vreun om drag!

Îți mulțumesc pentru piciorușele care au gonit prin casa mea și pentru glasurile cristaline ale copiilor mei! Prea multă liniște m-ar fi amorțit sufletește!

Îți mulțumesc pentru toate privirile curioase și pline de iubire, care m-au urmărit în fiecare colțișor al casei! Fără ele, nicicând n-aș fi știut ce înseamnă să fii mamă!

Îți mulțumesc pentru faptul că uneori te-ai înduioșat și mi-ai luat toată tristețea la dans! Ai rotit-o atât de tare încât odată i-ai rupt chiar și tocul pantofului de lacrimi!

Îți mulțumesc pentru brațele tale întinse care m-au prins imediat când, din neatenție, am alunecat pe un deal al deznădejdii!

Îți mulțumesc pentru fiecare ploaie măruntă și deasă din inima mea! Fără ea n-aș fi aflat cât de însemnată este o umbrelă deschisă la timp și cât de valoroasă-i lumina și căldura soarelui din oameni!

Îți mulțumesc pentru ființele bune și mai puțin bune pe care le-ai trimis în viața mea! Lipsa lor n-ar fi avut cum să mă învețe în ce fel mi-aș dori să fiu și în ce fel să nu fiu!

Îți mulțumesc! Și pentru ce mi-am dorit și nu mi-ai dat! Știi tu mai bine de ce!

Acum la plecare, ia cu tine crengile uscate și rupte și spune-i următorului an să-mi aducă-n loc, copaci înalți plini de roade și frunze verzi!

Mi-am strâns genunchii…

Mi-am strâns genunchii la marginea lumii. Și m-am lăsat încet la pământ. Cu ochii închiși l-am mângâiat. L-am mirosit. Mirosea a oameni. A oameni goi de cer și soare, de lună și stele. Mi-am rezemat pleoapele de umărul timpului. Dădea să alunece, hoțomanul…

-Stai, timpule!

-De ce fugi așa repede?!

-De ce te-mbraci în grabă cu speranțele mele? Îndură-te și mai lasă-mi din ele…

Ce vis hoinar este viața! Iar noi, uităm! Uităm s-o mărunțim în secunde! Lăsăm clipele să ne ocolească. Strângem dorințele fir cu fir într-un mănunchi pe care îl vârâm iute într-o glastră de porțelan. Uităm că trecerea timpului o ciobește și usucă încet firele din ea… Uităm că suntem actorii unei piese peste care, în orice moment, poate să cadă cortina. Uităm că ne aflăm sub pantoful cu toc al nestematului timp. Ne deschidem larg umbrelele-n suflet ca să nu mai pătrundă soarele… Ne golim de iubire. Ne golim de frumos!

sursă foto: internet

Fragment dintr-o iubire…

-Alo, Luna? Dați-mi-o pe ea, vă rog!

– Cine este? N-o cunosc! Cum arată, domnule? l-am întrebat râzând…

-Are soarele în păr , iar în ochi frunze verzi. Și-n suflet un început de toamnă.

-Ah, deci e frumoasă!?

-Cea mai frumoasă! Și-am izbucnit amândoi în râs…

– Știi, acum!…

-Ți-am zis! Ești Luna de pe cerul meu și fără tine nu există noapte! Și-s foarte serios! Acum chiar nu râd!

-Ok! Nu te văd, dar te simt! Și…am înțeles , să trăiți, domnule Cer!

Am stat de vorbă minute-n șir, povestind nimicuri… Dar cine stabileste oare, ce-i serios într-o iubire?Cred că cele mai frumoase povești s-au născut din nimicuri… Câte familii nu s-au format de la o simplă propoziție: Cât e ceasul? sau Ai un foc? Și astăzi stau liniștiți pe fotolii cu focul în inimi privind la ceas… Cuvintele leagă și dezleagă. Depinde doar de Dumnezeu.

După zeci de minute, Cerul meu a închis. A promis solemn că la lăsarea serii, vine din nou pe veranda casei să-și ia în brațe Luna și să o înalțe… Printre stele, acolo unde-i locul ei…

De vorbă cu tata…

Tata mă aștepta. Stătea pe pat cu o lumina în privire specifică unui părinte care nădăjduiește în iubirea copilului său. M-am aplecat și i-am sărutat fruntea caldă.

-Ce faci, Eroule? 

-Eh, nimic, tată! 

– Fleacuri!

-De-ale vieții! Cine, oare, nu știe că într-o zi, viața ne va face cu mâna luându-și “simpaticulLa revedere? Toți știm! Dar ne place așa să zădărnicim în uitare… Mai devreme sau mai târziu, tuturor ne va face semnul ăla discret…

-Tată, când eram mică, mi-ai spus că Eroii sunt veșnic vii! Și, tu ești un Erou!

-Hai, nu-i vreme de melancolie! Eroii sunt mereu puternici și înving! Mâine, vin iar la tine! Și vreau să te găsesc escaladând munți de bucurii!

-La vârsta mea, aș putea să escaladez doar munți de amintiri! Și din loc în loc să m-aplec și să-mi smulg câte una, s-o adulmec… Atât cât mă mai țin oasele! Să nu rămân înțepenit! îmi răspunde tata trasând ușor un zâmbet într-un colț al gurii.

Scrisul…

Scrisul nu-i un musafir care-ți bate la ușă din când în când și pe care îl servești cu o cafea când vrei tu… Nu-ți vine azi, și-ți pleacă mâine.

Se-naște odată cu tine. Respiră prin nările tale. Și-ți curge prin vene șoptindu-ți în timpane mii de cuvinte… Unele-ți vin rostogol, altele pășesc încet, una câte una… Îți vâjâie în cap ca un vânt de toamnă până le încarci cu tine și le scoți afară…

Dumnezeu n-a pus…

Dumnezeu n-a pus în buzunarul nostru legile Lui. Nu ni le-a scris pe-o hârtiuță drept îndreptar de drum. Hârtiuță pe care s-o mai scoatem din când în când și pe marginile căreia să mai încercuim un rând ori altul…Dumnezeu ni le-a pus în suflet. Le-a scris cu litere rotunde și mari încărcate de blândețe și iubire. Depinde doar de noi, felul în care alegem să le citim. Pe verticală ori orizontală… Doar de noi depinde bucuria și tristețea, fapta și răsplata!

Bunicul

Strâng palmele reci și simt cum în venele mele îmi zvâcnește sângele cald al bunicului meu… Nu mai e demult. Și-a vârât în sân copilăria mea și a plecat acolo unde îngerii dansează cu luna printre miile de stele… De multe ori îl urmăresc cu privirea pe geamul aburind al sufletului meu și-l găsesc în căruța plină cu iarbă mânându-și calul pe ulițele prăfuite ale verii… Iar eu stau pe iarba tăiată proaspăt și cânt. Cânt printre floricele smulse deodată cu firele de iarbă și-mi împletesc coronițe. Doamne, cum se rostogolește dorul și alunecă pe potecile traversate în grabă de copilărie!

Îl găsesc în nopțile geroase de iarnă, stând pe un scăunel, lângă soba încinsă, trăgând ușor dintr-o țigară și întreabându-mă: “7×8?”, “6×5” sau “cine a fost Cristofor Columb?” urmate de valoroasa sintagmă: “Să-nveți, tataie, că pentru tine înveți!”

Îl găsesc stând la poartă, ținându-și palma noduroasă rezemată de frunte, iar pe cealaltă prinsă-n șold. Și-l văd cum se uită lung după mine să apar…

Îl găsesc adormindu-mă cu cele mai amuzante și frumoase povești. Necitite. Născocite de el.

Îl găsesc în mine. În ceea ce sunt.

Respiră adânc în sufletul meu.

Adu-ne, Moș Crăciun!

Adu-ne, Moș Crăciun, multă sănătate! Așază-ne în frunzele brazilor, bucuria! Iar în sufletele noastre, scutură-ți poala plină de iarnă și acoperă-ne cu fulgi mari, încărcați de bunătate și iubire! Presară pe omătul rece cât mai multe visuri! Să scârțâie tare în frigul din noi! La săniile vieții, leagă-ne aripi! Să zburăm până aproape de tâmpla norilor!Agață-ne la streașina casei, clopoțeii! Să zornăie în ceruri speranțele din noi! Îndeasă în gerul ce vine, fericirea! Să ne mângâie obrajii îmbujorați și subțiri! Iar în țurțurii iernii, ascunde-ne lacrimile! Să doarmă-nțepenite până când Soarele le izbește de asfalturile mocirlite și reci!

sursa foto: arhiva personală