Aș fi vrut să încep cu: ce mai faci? Iar tu, probabil, mi-ai fi răspuns cu un glas gâtuit: bine… Prefer să tac și să te privesc. Mă simt vinovată și parcă nu-mi găsesc cuvintele. Te privesc. Ai capul plecat și ochii tăi luminoși se scaldă într-o baltă de lacrimi. E vina mea că ți-am pus în cârcă atâtea griji și atâția oameni care nu te-au iubit. Iartă-mă! Și eu ca și tine am fost naivă! Bine, asta nu-i o scuză! Nu încerc să mă justific căutând explicații! Am fost naivă atunci când am decis să-mi pun încrederea în oameni care nu erau ca mine și ca tine… Am fost naivă atunci când nu te-am ascultat și am pus mai presus cuvintele lor. Știu! Recunosc că de multe ori îmi ticăiai în inimă ca să te faci auzit! Dar eu te-am ignorat crezând că-i doar vreo toană de-a ta și o să-ți treacă. Am greșit. Am preferat să te tăvălesc prin cioburi de sticlă. Te-am lăsat flâmând și gol în multe din nopțile reci. Uneori te-am și gonit. Știam că ești atât de bun și te vei întoarce mereu la mine! Iartă-mă, suflete al meu! Târziu am înțeles că oamenii vin și pleacă, că niciunul nu va sta în loc pentru durerea mea așa cum o faci tu. Târziu am înțeles că nu te pot păcăli mimând fericirea. Mi-aș întinde brațele să-ți șterg rănile cu batista mea plină de lacrimi și regrete. Dar te ating și te doare. Te înțeleg. Cum să mai fii la fel după atâtea câte ți-am pricinuit? Cum să mă îmbrățișezi când eu ți-am lovit brațele? Cum să stai drept când eu te-am gârbovit punându-ți pe umerii fragili atâtea griji?! Cum?! Iartă-mă! Nu-ți mai promit că voi fi altfel, mai atentă la oameni, mai selectivă, mai nu știu cum… Îți promit doar că voi fi eu. De-acum cu lecțiile învățate.