Crăciunul copilăriei mele

24 decembrie 1990 și ceva. Afară șuiera Crivățul iernii. Pe geamul din sufragerie se prelingeau haotic fulgi de zăpadă amestecați cu gânduri și visuri. Ale mele, ale surorii mele și probabil, ale tuturor. Stăteam cuminte, rezemată de un perete și le urmăream traseul cu privirea până se auzea deschizându-se ușa de la intrare a casei. Cu șuba pe el ninsă, cu fața și degetele încleștate de gerul iernii, intra tata cu un molid mare la subraț. Doamne, câtă veselie! Cum săream repede în jurul lui ca să-l atingem! În fiecare crenguță, odată cu beteala, puneam toată bucuria din inimile noastre! În fiecare licăr al instalației, ascundeam zeci de speranțe! Globuri aveam puține. Însă în sufletele noastre străluceau o mulțime. Nici dulciuri nu erau prea multe. Nici cadouri. Cele mai prețioase cadouri le găseam ascunse în privirea blajină și îmbrățișările mamei. Îmi luam cutia cu jucării și mă așezam sub pomul proaspăt împodobit. În lumina lui toate păpușile mele deveneau grăitoare. Mă prindea ochiul nopții jucându-mă. Eram o regină cu rochie de zăpadă, într-un palat de cleștar. În el se respira fericirea. Totul era magic. Chiar și eu. Pentru că-n sufletul meu, coborâse de pe sania copilăriei, Crăciunul.