Anul 2002, vineri, ora 14.00. Afară, zi toridă de vară. Doar ce apucasem să-mi ocup un loc în autobuzul care mă ducea la bunici. Scăpasem de o săptămână de școală încărcată… De comentarii și integrale… Ufff, ce bucurie! Mă făcusem comodă și priveam pe geam. Abia așteptam să-l văd pe bunicul la poartă cum mă ia de gât și-mi spune: Valuș, ai venit la moșu’? Dar, nu trece mult timp și mi se tulbură toată liniștea… În dreptul scaunului meu, doamna profesoară de română:

-Ah, Liliana, ia uite…

-Mergi la Brăila? E liber lângă tine?

-Nu, nu la Brăila… luați loc, vă rog, e liber!

-Și, sunt Vali, doamna profesoară… am răspuns râzând. Știam că așa îmi spunea și în clasă.

-Eh, Vali, da, am uitat…

– Lasă că îți dau un miel de Paști! mi-a răspuns zâmbind…

Toată săptămâna mă ascultase la Concert din muzică de Bach, Hortensia Papadat-Bengescu. Mă pusese naiba să spun c-o citisem… Și orice întrebare …Liliana???! Uneori răspundeam pe placul doamnei, alteori nu. Nu înțelegeam ce nu era bine în zilele cu nu. Dar, nu era bine… 🙂

-Liliana? Ah, Vali! Iar uitam… Să știi că tu ai ceva, “ai stofă” , măi! (Îmi spun în gând: Doamne, după ce m-a terminat toată săptămâna, uite ce-mi spune acum! Cuvintele ei mi-au dat încredere. Parcă așteptam să-mi spună asta cândva…pentru că și eu simțeam la fel.🙂)

– Vă mulțumesc, … am răspuns vădit cuprinsă de emoție! Și astfel, a continuat drumul nostru, precedat de diferite opinii despre diverse opere literare… 😬🙂

Mi-aș dori, într-o zi, s-o găsesc pe doamna profesoară și să-i spun: Vedeți rochia asta?! E din “stofa” mea, mi-am croit-o singură și-o îmbrac de fiecare dată când sunt sărbători, în sufletul meu!💖

Dacă timpul mi-ar da o pagină, aș scrie pe ea tot ce n-am trăit…

Dacă timpul mi-ar da ochii lui, m-aș întoarce în trecut și-aș privi în fiecare secundă…

Dacă timpul mi-ar da brațele lui, le-aș întide și-aș cuprinde fiecare clipă…

Dacă timpul mi-ar da haina lui, aș pune-o într-un cufăr. Și-aș scoate-o doar atunci când vântul m-ar năpusti și-ar apăsa aprig peste rănile mele…

Dacă timpul mi-ar da inima lui, aș respira cât mai adânc…

Dacă timpul mi-ar da tâmpla lui, mi-aș rezema fruntea de visuri și Soare…

Dacă timpul mi-ar da tălpile lui, m-aș opri.

Și aș fi.

sursa foto: internet

Știi, auzisem că îți dădeai coate, spunându-le tuturor că n-am să pot…

Auzisem că mă diagnosticai pe unde aveai ocazia, cu incapacitate și neputință…

Auzisem…

însă, am tăcut. Cum tac pietrele în bătaia ploii… De fiecare dată, te-am privit fix, în ochii tăi mărunți, la fel ca înainte. Adeseori îmi schițai un zâmbet sub care mijeau spinii… Iar eu, căutam mereu să-i acopăr cu crini albi. Odată, mi-ai întins brațele și m-ai cuprins lângă tine… Devenisem confuză. Aproape, credeam că eu am greșit. Mă simțeam vinovată, crezând că eu sunt cea care s-a grăbit să judece din „auzite”. Până în momentul în care te-am auzit cu urechile mele. Mi-aș fi dorit ca în acel moment să fiu surdă. Să nu simt cum îmi intră în timpan atâția ghimpi…

Știi, durerea te face să plângi. Uneori chiar să urli. Intră în tine galopând și apasă cu copitele pe toate organele. Până ajunge în suflet. Și oricât de mult ți-l zdrobește, îl vindecă și-l recompune Dumnezeu! Pentru că El e iubire!

La început, am crezut că te urăsc. Apoi mi-am dat seama că nu pot urî un om care-și caută însetat dezamăgirile și neputința în mine. Astăzi, nu pot decât să-ți mulțumesc. Datorită ție am descoperit cât de mult Pot!

Am alergat de multe ori să plantez semințe de flori în soluri aride și pline de bolovani.

Uneori au lăstărit cât mai înalte, alteori au stat acolo în adânc, ascunse de lumina Soarelui. Nu m-am supărat niciodată pe ele. Știam de la început cum este pământul… Am mizat întotdeauna pe iubire. Am crezut că presărând-o la rădăcini, pământul devine fertil, iar tulpinile lor se vor înălța și vor crește. Nu de multe ori s-a întâmplat să fie așa… Odată, au dat să se ivească și s-au uscat.

Altădată, mi-au reproșat că Soarele arde prea tare în pământul în care eu le-am sădit. Ori…că apa pe care eu le-am turnat-o , n-a fost suficientă pentru creșterea lor.

Într-o zi, le-am pus pe frunzele verzi, fluturași, ca să-nțeleagă cât de frumoasă e viața… Unele dintre ele, m-au îmbrățișat înflorind și mai mult. Altele, mi-au zbierat în suflet învinovățindu-mă că li s-au uscat frunzele… Le-am spus atunci că iubirea niciodată nu distruge. Ea doar creează și înalță! Nu m-au înțeles. Mi-au reproșat că am complotat cu Soarele și am dorit să le usuc! M-am întristat pe moment. Însă, mai târziu, am înțeles că n-aveam de ce să mă supăr pe florile din care, oricât de mult le-aș fi îngrijit eu, plecase iubirea!

sursa foto:internet

O seara de vineri. Ora 20:30, București, aproape de strada Speranței. Afară, ceață densă și frig. Foarte frig. Ici-colo, în lumina farurilor de la mașini se întrezărea instalarea unei burnițe relativ liniștite. Mergeam spre locul în care aveam cazare. Cu capul acoperit de gluga gecii, abia dacă mai puteam să mă întorc în lateral să mai văd câte ceva… Nu-mi place frigul. Și pe cât posibil, caut să fug de el. De departe, se distingea un fel de tarabă deasupra căreia stăteau așezate obiecte. M-am apropiat. În fața mea stăteau niște încălțări nu prea groase care acopereau picioarele unei femei gârbovite de frig. Stătea ghemuită. Era învelită cu o pătură subțire și acoperită în jurul gâtului cu un fular care-i îmbrăcase jumătate de față. Era sucită într-o parte, cu capul aplecat pe peretele clădirii lângă care își așezase „mica comoară”. Pe măsuța improvizată erau expuse la vânzare cărticele mici, bisericești- acatiste. Nu erau noi. Cel mai probabil, făceau parte din colecția personală a vânzătoarei. Fără să-mi ceară ceva, am întins mâna și i-am dat cât am avut la mine. Mi-a zâmbit. Abia atunci am zărit chipul frumos conturat al unei bătrânici din ochii căreia scânteia lumină, pe-o stradă îngustă în care, părea că s-au adunat laolaltă speranțele… N-am vrut nimic în schimb. Zâmbetul ei mi-a fost de-ajuns. Și, mâna neîntinsă, în sufletul căreia stau scrise povești tăcute, n-are nevoie de pomană! Are nevoie de iubire. Atât!

De fiecare dată când Dumnezeu îmi scoate în cale oameni deosebiți, îmi place să iau de la ei, bucăți de frumos și iubire! 💖

“Îmbrăţişează-mă!

I-am poruncit

pădurii.

Altfel,

cuvintele-mi

vor deveni

secure.

Atunci,

într-un tremur,

copacii

s-au despuiat

de coajă,

devenind albul

în care

mi-am împăturit

gândurile.”

I.I. Lorincz

Câte nopți ai dormit pe apucate, mămico?

Câte lacrimi ți-ai șters în grabă cu mâna ta plăpândă și firavă?

Câte nopți l-ai purtat în brațe, răcit și bolnav plângând în suflet ca să nu fii văzută? Știu că-ți spuneai deseori că ești mamă și mamele pot! Și într-adevăr, aveai dreptate!

De câte ori n-ai amorțit legănându-l?

De câte ori nu te-ai ghemuit într-un colț căutând un crimpei de liniște?

De câte ori n-ai simțit că te lasă picioarele și te legeni într-o parte și-n alta, de-atâta oboseală?

De câte ori nu ți-ai azvârlit la gunoi dorințele și le-ai păstrat pe-ale lui, în pumnii tăi strânși?

De câte ori nu ți-ai spus în gând : „e al meu, Doamne, și-i tare frumos și bun! Dă-mi putere să-l fac mare!”

Și-acum, uite-l, mămico, ce repede a crescut! A făcut deja primii pași și zburdă ca un ieduț pe lângă tine!

Uite-l în prima zi la grădi! Parcă te văd cum atârnai pe la uși și-l priveai cu sufletul ghemuit prin ochiuri de geam. Ți-era de-ajuns să-l știi că nu mai plânge și-i bine!

Uite-l la școală în prima bancă! Cu mânuțele tremurânde, scrie în caiețel primele litere! Câtă bucurie aveai în privire, mămico!

Uite-l la liceu printre primii! Pe umerii tăi apăsau griji și mai mari, și mai multe. Dar ce mamă-i aceea, care n-are griji?

Mai știi de câte ori ai verificat listele facultății? Până în acea zi, în care ai găsit scris mare: Admis! A reușit, puiuțul tău, mămico! Copilul tău de ieri, astăzi e om mare.

Și dacă n-ar fi ajuns până aici, tot copilul tău bun și frumos ar fi fost.

Acum mă uit la ceasul vieții și știu că-n părul tău s-a ivit neaua. Și mai știu că lacrimile tale se preling deseori printre brazdele ivite de griji. Timpul nu iartă pe nimeni, mămico! Însă cui îi mai pasă când tu ai reușit? Cui îi mai pasă când inima din tine te privește, te prinde de mână și-ți spune cu emoție în glas: mulțumesc, mamă! Datorită ție sunt ceea ce sunt!

În biserici, oameni mulți. De-o parte și alta, capete plecate. Smerenie. Priviri încețoșate de lacrimi și poduri de palme sprijinite în pământ. Mătănii. Semnul crucii întins din cap până la tălpi. Deasupra, în raze de lumină, îngeri roind. E atât de frumos să-L simți pe Dumnezeu în tine! Oamenii Îl caută în colțuri de biserici, în preoți și-n slujbe. În sfintele moaște și-n icoanele făcătoare de minuni! Cu siguranță este în toate! Peste tot este. Nimic nu-i fără El. Însă, omule, ai uitat ce-i mai important: caută-L mai întâi în inima ta! Îl vei găsi în faptele bune, în vorbele pline de blândețe și bunătate, în brațele care se-ntind pentru a îmbrățișa și a oferi, în sinceritate și bucurie. Dumnezeu e iubire! Acolo unde e iubire, acolo e și El. Nu-și va nota niciodată în caietul vieții de câte ori ai călcat într-un lăcaș sfânt sau în ce zile te-ai flămânzit postind, ci-și va nota cât de mult ai putut să iubești oamenii, animalele, păsările, natura și …viața.

Iubește, iartă și dăruiește! 👈aici locuiește Dumnezeu!

Nu. Nu-ți mai strânge iubirea în pumnii tăi mici! N-o conserva ca pe un bun care îți aparține. Iubirea adevărată n-are limite și nici margini. Își înalță aripile și zboară în înalt precum un pescăruș în largul mării… Ajunge când vrea, deasupra norilor. Uneori și dincolo de ei. Nu se izbește de umbre și nici nu obosește. Iubirea adevărată este cât Cerul și Pământul. Nu se strânge și nici nu se divide. Are brațe de înger și ochi de copil. Iar în picioare poartă pantofi din speranțe. N-are nici ziduri. Ori mări, munți sau oceane. Iubirea adevărată are inimă. Atât.