Către tine, mămico…

Câte nopți ai dormit pe apucate, mămico?

Câte lacrimi ți-ai șters în grabă cu mâna ta plăpândă și firavă?

Câte nopți l-ai purtat în brațe, răcit și bolnav plângând în suflet ca să nu fii văzută? Știu că-ți spuneai deseori că ești mamă și mamele pot! Și într-adevăr, aveai dreptate!

De câte ori n-ai amorțit legănându-l?

De câte ori nu te-ai ghemuit într-un colț căutând un crimpei de liniște?

De câte ori n-ai simțit că te lasă picioarele și simți cum te legeni într-o parte și-n alta, de-atâta oboseală?

De câte ori nu ți-ai azvârlit la gunoi dorințele și le-ai păstrat pe-ale lui, în pumnii tăi strânși?

De câte ori nu ți-ai spus în gând : „e al meu, Doamne, și-i tare frumos și bun! Dă-mi putere să-l fac mare!”

Și uite-l, mămico, ce repede a crescut! Aici făcuse deja primii pași și zburda ca un ieduț pe lângă tine!

Uite-l în prima zi la grădi! Parcă te văd cum atârnai pe la uși și-l priveai cu sufletul ghemuit prin ochiuri de geam. Ți-era de-ajuns să-l știi că nu mai plânge și-i bine!

Uite-l la școală în prima bancă! Cu mânuțele tremurânde, scrisese în caiețel primele litere! Câtă bucurie ți se citea-n privire, mămico!

Uite-l și-acolo! Intrase la liceu printre primii! Nu-ți mai încăpeai în piele de mândrie! Știai că pe umerii tăi vor apăsa griji și mai mari, și mai multe. Dar ce mamă-i aceea, care n-are griji?

Mai știi de câte ori ai verificat listele facultății? Până în acea zi, în care ai găsit scris mare: Admis! Reușise, puiuțul tău, mămico! Copilul de ieri devenise adult. Bucuria îți inundase tot sufletul și începusei să plângi. Lăsasei lacrimile să-ți mângâie fața și răsuflai cât mai adânc… Apoi mi-amintesc că ți-ai prins palmele una de alta și-ai rostit cu voce tare: „mulțumesc, Doamne! Mai e un hop! Să-l văd cu serviciu, fericit și la casa lui.”

Și dacă n-ar fi ajuns până aici, tot copilul tău bun și frumos ar fi fost.

Acum mă uit la ceasul vieții și știu că-n părul tău s-a ivit neaua. Și mai știu că lacrimile tale se preling deseori printre brazdele ivite de griji. Timpul nu iartă pe nimeni, mămico! Însă cui îi mai pasă când tu ai reușit? Cui îi mai pasă când inima din tine te privește, te prinde de mână și-ți spune cu emoție în glas: mulțumesc, mamă! Datorită ție sunt ceea ce sunt!

Un gând despre “Către tine, mămico…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s