Am alergat de multe ori să plantez semințe de flori în soluri aride și pline de bolovani.
Uneori au lăstărit cât mai înalte, alteori au stat acolo în adânc, ascunse de lumina Soarelui. Nu m-am supărat niciodată pe ele. Știam de la început cum este pământul… Am mizat întotdeauna pe iubire. Am crezut că presărând-o la rădăcini, pământul devine fertil, iar tulpinile lor se vor înălța și vor crește. Nu de multe ori s-a întâmplat să fie așa… Odată, au dat să se ivească și s-au uscat.
Altădată, mi-au reproșat că Soarele arde prea tare în pământul în care eu le-am sădit. Ori…că apa pe care eu le-am turnat-o , n-a fost suficientă pentru creșterea lor.
Într-o zi, le-am pus pe frunzele verzi, fluturași, ca să-nțeleagă cât de frumoasă e viața… Unele dintre ele, m-au îmbrățișat înflorind și mai mult. Altele, mi-au zbierat în suflet învinovățindu-mă că li s-au uscat frunzele… Le-am spus atunci că iubirea niciodată nu distruge. Ea doar creează și înalță! Nu m-au înțeles. Mi-au reproșat că am complotat cu Soarele și am dorit să le usuc! M-am întristat pe moment. Însă, mai târziu, am înțeles că n-aveam de ce să mă supăr pe florile din care, oricât de mult le-aș fi îngrijit eu, plecase iubirea!
sursa foto:internet