Am alergat…

Am alergat de multe ori să plantez semințe de flori în soluri aride și pline de bolovani.

Uneori au lăstărit cât mai înalte, alteori au stat acolo în adânc, ascunse de lumina Soarelui. Nu m-am supărat niciodată pe ele. Știam de la început cum este pământul… Am mizat întotdeauna pe iubire. Am crezut că presărând-o la rădăcini, pământul devine fertil, iar tulpinile lor se vor înălța și vor crește. Nu de multe ori s-a întâmplat să fie așa… Odată, au dat să se ivească și s-au uscat.

Altădată, mi-au reproșat că Soarele arde prea tare în pământul în care eu le-am sădit. Ori…că apa pe care eu le-am turnat-o , n-a fost suficientă pentru creșterea lor.

Într-o zi, le-am pus pe frunzele verzi, fluturași, ca să-nțeleagă cât de frumoasă e viața… Unele dintre ele, m-au îmbrățișat înflorind și mai mult. Altele, mi-au zbierat în suflet învinovățindu-mă că li s-au uscat frunzele… Le-am spus atunci că iubirea niciodată nu distruge. Ea doar creează și înalță! Nu m-au înțeles. Mi-au reproșat că am complotat cu Soarele și am dorit să le usuc! M-am întristat pe moment. Însă, mai târziu, am înțeles că n-aveam de ce să mă supăr pe florile din care, oricât de mult le-aș fi îngrijit eu, plecase iubirea!

sursa foto:internet

Pe strada Speranței…

O seară de decembrie. Ora 20:30, București, aproape de strada Speranței. Afară, ceață densă și frig. Foarte frig. Ici-colo, în lumina farurilor de la mașini se întrezărea instalarea unei burnițe relativ liniștite. Mergeam grăbită pe stradă. Cu capul acoperit de gluga gecii, abia dacă mai puteam să mă întorc în lateral, ca să mai văd câte ceva…

De departe, se distingea un fel de tarabă, deasupra căreia stăteau așezate felurite obiecte. M-am apropiat. În fața mea stăteau niște ghete nu prea groase, care încălțau picioarele unei femei gârbovite de frig. Stătea ghemuită, învelită cu o pătură subțire și acoperită în jurul gâtului cu un fular, care-i ascundea jumătate de față. Era sucită într-o parte, cu capul aplecat pe peretele clădirii lângă care își așezase mica comoară. Pe măsuța improvizată erau expuse spre vânzare cărticele mici, bisericești: acatiste. Nu erau noi. Cel mai probabil, făceau parte din colecția personală a vânzătoarei. Fără să-mi ceară ceva, am întins mâna și i-am dăruit cât am avut la mine. Mi-a zâmbit blajin. Abia atunci am zărit chipul frumos conturat al unei bătrâne, din ochii căreia scânteia lumină, pe-o stradă îngustă, unde părea că s-au adunat laolaltă toate speranțele… N-am vrut nimic în schimb. Primisem atât de mult…

Și, mâna neîntinsă, în sufletul căreia stau scrise povești nespuse, n-are nevoie de pomană. Are nevoie de iubire. Atât.

De fiecare dată când Dumnezeu îmi scoate în cale oameni deosebiți, îmi place să iau de la ei, bucăți de frumos și iubire! 💖