O seară de decembrie. Ora 20:30, București, aproape de strada Speranței. Afară, ceață densă și frig. Foarte frig. Ici-colo, în lumina farurilor de la mașini se întrezărea instalarea unei burnițe relativ liniștite. Mergeam grăbită pe stradă. Cu capul acoperit de gluga gecii, abia dacă mai puteam să mă întorc în lateral, ca să mai văd câte ceva…
De departe, se distingea un fel de tarabă, deasupra căreia stăteau așezate felurite obiecte. M-am apropiat. În fața mea stăteau niște ghete nu prea groase, care încălțau picioarele unei femei gârbovite de frig. Stătea ghemuită, învelită cu o pătură subțire și acoperită în jurul gâtului cu un fular, care-i ascundea jumătate de față. Era sucită într-o parte, cu capul aplecat pe peretele clădirii lângă care își așezase mica comoară. Pe măsuța improvizată erau expuse spre vânzare cărticele mici, bisericești: acatiste. Nu erau noi. Cel mai probabil, făceau parte din colecția personală a vânzătoarei. Fără să-mi ceară ceva, am întins mâna și i-am dăruit cât am avut la mine. Mi-a zâmbit blajin. Abia atunci am zărit chipul frumos conturat al unei bătrâne, din ochii căreia scânteia lumină, pe-o stradă îngustă, unde părea că s-au adunat laolaltă toate speranțele… N-am vrut nimic în schimb. Primisem atât de mult…
Și, mâna neîntinsă, în sufletul căreia stau scrise povești nespuse, n-are nevoie de pomană. Are nevoie de iubire. Atât.
De fiecare dată când Dumnezeu îmi scoate în cale oameni deosebiți, îmi place să iau de la ei, bucăți de frumos și iubire! 💖
Mozaic de gânduri 