Uneori, curgem…

Uneori, brațele noastre curg. Și-ajung până-n străfundul inimii. Se răsucesc și scormonesc prin grămezile mari de doruri. Se-nghesuie și împing. Până reușesc s-acopere cu podul palmelor făcliile care ard.

Uneori, ochii noștri curg. Și-ajung până-n străfundul pământului. Se amestecă cu izvoarele și devin ape curgătoare acolo unde munții stau cu fruntea lipită de Soare.

Uneori, picioarele noastre curg. Și-ajung până-n străfundul pădurilor. Se-amestecă cu trunchiurile copacilor, cu ploile și vântul.

Uneori, curgem cu totul.

Curgem în timp, în soare, în pământ.

Curgem printre secunde. Printre ieri și azi. Printre tot și nimic.

Ce suntem noi, oamenii?

Ce suntem noi, oamenii?

Aș spune că niște frunze… Trăim între trei anotimpuri. Ne ivim într-o frumoasă zi de primăvara, trăim intens în mijlocul verii, ca mai apoi, la sfârșitul toamnei să plecăm… Atât ține viața3 anotimpuri.

Ce suntem noi, oamenii?

Suntem vis și speranță, dor și bucurie, zâmbet și plâns. Pământ și Cer. Ploaie și Soare. Câmpii și ape. Munți și dealuri. Mări și oceane. Suntem tot ce vrem să fim.

Însă, mai presus de toate, suntem iubire.💖

Din învățăturile bunicului…

O zi de iulie, 1995. Mijlocul vacanței de vară. Afară, peste 35 de grade. Muște gălăgioase mișunau peste tot. Ici-colo se mai zărea câte un fluture purtat de mireasma florilor din grădina curții. Tataia stătea la umbră, pe-un scăunel mic și trăgea liniștit dintr-o “penală” , cum îi spunea el… Sărind în sus ca un căluț și fluturând în adierea vântului “părul” unei păpuși de porumb, trec grăbită prin fața lui. Numaidecât își lasă țigara în jos, sucește capul către mine și curios mă întreabă:

-Ia spune-mi, tataie, cine întreabă, greșește?

-Nu știu, tataie… De ce? am răspuns ușor nedumerită, oprindu-mi păpușa din sărituri.

-Cine întreabă niciodată nu greșește, să ții minte ce-ți zice moșu’…

-Decât să nu știi și să te faci de râs, tataie, mai bine întrebi. O să întâlnești oameni culți… și tu, n-ai să știi ce știu ei. Tu să-i întrebi ca să știi și tu! Ehee, multe te învață moșu’…

-Și n-o să creadă de mine că-s proastă?

– Păi, cine-i mai prost, tataie?

-Ăla care știe sau ăla care se ține bățos că știe, dar nu știe și nici nu vrea să știe?!

Știi, Cerule?

Știi, Cerule?… Te-am întrebat într-o zi dacă iubirea are culoare. Iar tu, după o oră, mi-ai pus soarele în geam. Am înțeles atunci că ar fi aurie, că ar avea formă de cerc din care ies brațe atât de lungi încât pot înfășura o lume-ntreagă… Am dat să mă ridic ca să-mi trag draperia, dar m-am oprit. Făcând întuneric, i-aș fi schimbat strălucirea și i-aș fi astupat brațele. Mi-am întins palma si l-am atins. Frigea. Atât de tare încât m-ar fi topit într-o secundă. M-am sucit revoltată și ți-am reproșat că-mi face răni… Iar tu, ai tăcut. M-ai privit îndelung și-apoi, ai trimis noaptea și l-ai luat. Dimineața, l-ai pus iar. Însă l-ai lăsat fără brațe. Atunci am înțeles că n-am să pot să-l mai ating. Niciodată. Ai hotărât că mi-e de-ajuns lumina și m-ai învelit. Cu speranță.

Visul

Te-am plăsmuit din ieri și azi. Și te-am clădit în multe feluri. Într-o zi te-am făcut zid înalt. Prea înalt, mi-am zis! N-am să pot să-l sar!

Într-alta, te-am ridicat doar un metru. Prea mic, mi-am zis! Îl vor sări toți!

Astăzi, te-am înălțat din mine. Din pot și reușesc. Nici prea înalt, nici prea mic. La temelie ți-am semănat vântul. Știi de ce? Când se vor aduna frunze uscate pe lângă tine, să le poți spulbera. Iar când se vor ivi fluturi în zbor, să-i poți mângâia.

sursa foto: internet

D-ale bunicului…

Judecata din capul meu, nu mi-o poate lua nimeni” mi-a spus odată bunicul meu. Eram copil, cel mai probabil, clasa a VII-a, undeva în jurul vârstei de 13 ani. Stăteam cu toții la masa din șopronul casei, deasupra căreia se ridicau aburii mămăligii proaspăt „răsturnată”, așa cum îi zicea bunica. Tataia, supărat, îi povestea bunicii de un vecin despre care auzise că-l vorbise nu tocmai de bine către alții. Așa cum se întâmplă și-n zilele noastre să ne vorbească oamenii cărora din varii motive, nu le suntem pe plac…

-Tataie, dar ce-a zis despre tine de te-a supărat?l-am întrebat atunci curioasă.

-Eu nu mă supăr pe oameni, tataie! Și nici nu mă cert cu ei! Și daca aud că mă discută, eu tac și în continuare vorbesc cu ei. Niciodată nu mi-a plăcut să mă cert!

-Tataie, dar nu-i corect! i-am răspuns eu pe un ton ridicat…

-De ce să nu-i spui în față că ai aflat?! Că-i un mincinos și să te iei nițel de el…

– Nu, tataie! Mă cert cu el, și-apoi suntem vecini aici pe uliță și nu-i frumos… El poate să mă judece cum vrea, însă judecata din capul meu nu mi-o ia nimeni…

Morala: Orice s-ar spune despre noi, n-are rost să le dăm „valoare”, atâta timp cât gândirea noastră îi valoroasă! 🙂

Înainte să-mi dai…

Înainte să-mi dai o notă, asigură-te că tu ai trecut toate testele! Și nu, nu vorbesc neapărat numai despre testele școlare(deși, și alea-s importante! asta, dacă nu ai fost un copiator bun😬), ci vorbesc despre testele vieții!

Înainte să-mi pui etichete, cercetează-te dacă nu cumva deții în sufletul tău o întreagă fabrică și-i ești cel mai „priceput” angajat! 😳

Înainte să-ți scoți piatra din buzunar și s-o arunci în mine, asigură-te că buzunarul din sufletul tău este curat și gol, ca nu cumva să fii bănuit că-ți arunci propriile mizerii/ frustrări pe care le-ai adunat de la viață!

Înainte să-mi spui: n-ai să reușești, fă-ți o introspecție și vezi cât ai reușit tu! Dacă ești convins că ești mai bun, foarte bine, felicitările mele! Eu îți spun doar că, dacă erai așa cum crezi, astăzi, n-aveai vreme de analiza și evaluarea mea! 😉

Nu mai privi în gol, femeie!

Nu mai privi în gol, femeie!

Nu te mai pierde în ceața vieții!

Închide-ți ochii și privește în tine!

Golește-ți dulapurile de tristețile care s-au strâns în inima ta și pune în loc speranțe.

Varsă-ți din toate paharele amărăciunea și umple-le cu bucurie! Hai, toarnă-ți, nu mai amâna!

Îmbată-te de frumos și iubire!

Scoate-ți pe rând toți spinii și plantează-n loc florile primăverii! Pune-ți dorințele pe aripile fluturilor! În zbor totul devine mai ușor!

Răscolește-ți hârtiile din colțul inimii și aruncă-le pe cele rupte, lipite și pline de mâzgăleli!

Ia o foaie albă, așază-te în dreptul Soarelui și scrie-ți tu cele mai frumoase povești! Ești puternică și tu știi asta!

Nu mai permite nimănui să-ți dicteze cuvintele! Nu mai permite nimănui să scrie în locul tău!

Ai văzut cât de frumoasă ești astăzi!?

Ești minunată!

Dă-te cu mine în leagăn până-n zori!

Mămico, știu că ai de făcut curățenie în casă, de făcut mâncare, spălat, călcat și multe altele… Însă timpul nu te așteaptă, ia-ți copiii în brațe și dă-te cu mine în leagănul bucuriei până-n zori de zi!

Hai să ne dăm tare! S-atingem bucățile de nori!Hai s-o facem astăzi, cât încă mai suntem!

Hai să ne împletim soarele în păr și să gonim prin speranțe! Hai să ne strângem la piept cât mai tare dorințele!

Haide, mămico, fă-ți timp! Nu uita de tine!

Viața e doar una și atât de repede trece, încât vei fi surprinsă, într-o zi, când vei găsi din întâmplare o oglindă și-ți vei vedea firicelele ivite de griji care-ți mângâie părul și obrajii…

Haide, mămico, lasă-ți grijile deoparte și dă-te cu mine în leagănul bucuriei până-n zori de zi! Dacă tu ești bine, totul în jur va fi bine!

Astăzi, te rog!

Mâine nu-i garantat de nimeni!

sursa foto:internet