D-ale bunicului…

„Judecata din capul meu, nu mi-o poate lua nimeni” mi-a spus odată bunicul meu. Eram copil, cel mai probabil, clasa a VII-a, undeva în jurul vârstei de 13 ani. Stăteam cu toții la masa din șopronul casei, deasupra căreia se ridicau aburii mămăligii proaspăt „răsturnată”, așa cum îi zicea bunica. Tataia, supărat, îi povestea bunicii de un vecin despre care auzise că-l vorbise nu tocmai de bine către alții. Așa cum se întâmplă și-n zilele noastre să ne vorbească oamenii cărora din varii motive, nu le suntem pe plac…

-Tataie, dar ce-a zis despre tine de te-a supărat?l-am întrebat atunci curioasă.

-Eu nu mă supăr pe oameni, tataie! Și nici nu mă cert cu ei! Și daca aud că mă discută, eu tac și în continuare vorbesc cu ei. Niciodată nu mi-a plăcut să mă cert!

-Tataie, dar nu-i corect! i-am răspuns eu pe un ton ridicat…

-De ce să nu-i spui în față că ai aflat?! Că-i un mincinos și să te iei nițel de el…

– Nu, tataie! Mă cert cu el, și-apoi suntem vecini aici pe uliță și nu-i frumos… El poate să mă judece cum vrea, însă judecata din capul meu nu mi-o ia nimeni…

Morala: Orice s-ar spune despre noi, n-are rost să le dăm „valoare”, atâta timp cât gândirea noastră îi valoroasă! 🙂