Abia acum…

Abia acum Îl căutăm pe Dumnezeu…
Abia acum ochii nostri ni s-au deschis în suflet…
Unde am fost până acum?
Prin ce amurguri ne-am rătăcit nemaivăzând apusul, cerul înstelat și brațele copacilor?
Prin ce răsărituri am ațipit nemaiauzind ciripitul păsărilor și foșnetul frunzelor?
Prin ce castele de lut ne-am ascuns de ochii aurii ai Soarelui?
Prin ce zăpezi am spulberat râsetele copiilor?
Prin ce grămezi de timp ne-am vârât sentimentele și visurile? Sub ce ghete înalte am dosit iarba și-am îngropat roua?
Cum am fi înțeles, oare, că brațele Lui erau mereu întinse spre noi, dar noi orbisem…
Cum am fi înțeles că ajunsesem prizonierii unei vieți fade, trăite în stres și-n grabă?
Cum am fi înțeles că din cele mai frumoase clipe trebuia să ne zidim o casă în inima noastră?
Cum am fi înțeles, ce înseamnă de fapt, fericirea?!

Abia acum…
Am înțeles.

Așteptăm…

Sfârșit de martie, anul 2020. Azi-noapte a nins. Ici-colo se zăresc rătăciți câțiva fulgi de zăpadă. E frig. Copacii tremură. Vântul parcă țipă la noi. Nici Cerul nu-i prea liniștit. Când e bleu, când e gri, în funcție de cum își deschide Soarele ochii… Pământul e sticlos și rece. Ca și cum lacrimile i-au înghețat pe obrajii palizi… Noi stăm în casă. Speriați. Înveliți până-n gât cu-o pătură de speranțe. Și așteptăm…

Așteptăm să vină ziua în care ne vom trece palmele prin razele Soarelui și vom râde… Vom râde atât de tare printre cântecele păsărilor și dansul frunzelor încât crengile copacilor se vor apleca de bucurie…

Așteptăm ziua în care vom alerga prin iarba umedă desculți și plini de rouă. Atât de tare vom alerga încât pământul își va trece bucăți de zâmbet peste degetele noastre…

Așteptăm ziua în care părinții ne vor strânge din nou la piept, prietenii ne vor mângâia, iar bunicii ne vor zâmbi din același prag…

Așteptăm ziua în care brațele noastre vor cuprinde strâns alte brațe. Alte inimi.

Așteptăm.

Să simțim. Să trăim.

Dacă ar fi s-o iau de la capăt

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș merge pe aceeași cărare. Și nu m-aș mai opri în loc la fiecare bolovan ivit sub talpa mea. L-aș sfărâma încet cu călcâiul și-aș continua…

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș pune pe sufletul meu o broboadă. Impermeabilă și foarte groasă. Îmbrăcat bine, nu s-ar mai uda și nici înfrigura din cauza atâtor ploi ale vieții…

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, n-aș mai apleca urechea la fiecare șoaptă uscată adusă de vânturile dese și reci din oameni…

Dacă ar fi s-o iau de la capăt la fel aș iubi. Copilăresc. Nebunesc. Prostesc. 🙃🤗

sursa foto: pinterest.com

Când…

Când strigi în gura mare că ai făcut un bine unui om, să știi că n-ai făcut. Strigătul tău este de fapt un strigăt de atenție. Cauți să te lauzi, arătând lumii cât de prețios și însemnat ești tu. Află că nu ești. Binele se face-n liniște. Nu se țipă, nu se face auzit. E de-ajuns să-l știe Bunul Dumnezeu.

Când zbieri cât te ține gura că ești deștept, să știi că nu ești. Oamenii deștepți nu-și strigă într-o goarnă realizările. Cel mai adesea, realizările îi strigă pe ei.

Când dai din mâini că tu faci și dregi, să știi că nimic nu faci. Cei care cu-adevărat fac ceva, nu gesticulează. Realizează!

Când dai note mici unora plecând de la considerentul că tu ești cel mai iscusit profesor, oprește-te! Asigură-te înainte că-n catalogul vieții ai luat cele mai mari note!😉

E liniște

E liniște acum. O liniște care ne așază pe-un scaun înalt, în inima noastră. Și ne saltă privirea spre Cer. Nu demult călcam pe-un pământ de gheață, iar în picioare purtam patine. Ne strecuram cât mai repede pe lângă tot. Pe lângă cei dragi, pe lângă propria viață… Adeseori înfășuram clipele într-o pătură pe care o azvârleam într-un colț. Schițam în grabă un zâmbet și plecam. N-aveam timp. N-aveam timp să punem și culoare. Până într-o zi. Într-o zi în care Dumnezeu ne-a trimis fiecăruia un curcubeu pe care am început să-l pictăm în suflet. 🤗❤️

~Totul va fi bine!

Epidemie de….răutate

Se-ntâmpla deseori în vacanțe să-l aud spunându-i bunicii: <<Bătrâno, dacă mă îmbolnăvesc, să nu mă duceți la spital! Eu vreau să mor în căscioara mea!>> O vorbă veche, românească, perpetuată de-alungul timpului… O vorbă spusă de bunicul, care mă duce cu gândul la ceea ce se întâmplă astăzi. La românii care vin din străinătate în țara lor, la “căscioara” lor. Iar unii dintre noi, avem buzunarele doldora de pietre și le-aruncăm în ei… Credeți că pleacă cineva în străinătate de “gras” și prea mult bine? Vă spun eu că nu. Mama mea a fost plecată mulți ani. Sora mea, la fel. Încă este. V-ați întrebat vreodată, voi ăștia, care aveți în vârful degetelor noroi și vă ștergeți pe ei, cât de greu este să înduri umilința străinilor și dorul de familie?! Dorul care te secătuiește și te macină până-n măduva oaselor… Sunt români. Sunt speriați. Sunt panicați. Unde să vină dacă nu în țara lor?! De ce ne comportăm ca și cum ar fi/ am fi niște străini?! Dacă printre ei, ar fi fost mama, sora, fratele sau oricine din familia noastră, tot așa am fi reacționat?!!
Știu că mai sunt și unii inconștienți! Sunt unii, dar nu toți!
E atât de ușor să punem etichete și să judecăm!
E atât de ușor să ne-aruncăm gunoiul din suflet într-alte suflete…
Niciun virus nu mă-ngrozește atât de tare cum mă-ngrozește răutatea asta… din noi! 🙁

Coronavirus…

Mă uit în jur și vă mărturisesc sincer că nu mi-e frică de acest virus. Mi-e frică doar de oamenii care îl au deja instalat în minte și-n inimă. Mi-e frică de tanti X , care ar putea să mă dărâme în supermarket pentru o sticlă de ulei. Sau de nenea Y, care și-ar băga ceva… dacă nu mă dau la o parte să-și ia cel puțin un pachet de țigări. Ori de doamna Z, care ar putea să mă îndoape, mai ceva ca un doctor, cu vitaminele C și D. De prostie și răutate mi-e frică. De oamenii în mintea cărora informațiile se fărâmițează și se strâmbă. De asta mi-e frică. Și de răutatea din noi. Dacă ni s-ar fi spus acum câțiva ani la TV, că este epidemie de cancer, ce-am fi făcut?! Ah, da, nu-i contagios! Dar e întâlnit mai des ca gripa! Boli și viruși au fost dintotdeauna și vor fi. Să respectăm cu strictețe ce ni se recomandă și cu siguranță putem preveni.
Poate că toată nebunia asta ar trebui să ne scuture din rădăcini pe noi ca oameni.
Poate c-ar trebui să reflectăm la ceea ce nu suntem azi și-am putea fi de mâine. Doamne ajută!🤗

Despre rănile sufletului…

În nemărginirea asta a vieții, se spune că timpul vindecă orice rană.

Aș spune că n-o vindecă, o lasă în urmă, mereu pansată, undeva într-o încăpere și închide ușa… O ușă fragilă cu zăvor șubrezit, gata oricând să se deschidă la cea mai mică adiere de gând.

Aș spune că niciun pansament nu-i țesut din atâta iubire încât să poată vindeca o rană pe-a cărei cicatrice stau mereu uscate amintirile…

Fizic, toate trec… sufletește, niciodată.

O primăvară minunată!

“Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Din nori îți cos o rochie ușoară.
Din ghiocei îți fac o cingătoare.
La gât îți pun șirag de lăcrămioare.

Te-ncalț cu pantofiori de toporași.
Să fii cea mai frumoasă din oraș.
Vrei și brățări? Ba încă și cercei?
Îți fac un set complet din brebenei.

Și gata! Nu mai am, știi bine,
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?
Din astea n-am. La Dumnezeu sunt toate!
Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,
Rugându-mă la El să ți le dea!”

Magda Isanos

~Primăvară minunată!🤗