Așteptăm…

Sfârșit de martie, anul 2020. Azi-noapte a nins. Ici-colo se zăresc rătăciți câțiva fulgi de zăpadă. E frig. Copacii tremură. Vântul parcă țipă la noi. Nici Cerul nu-i prea liniștit. Când e bleu, când e gri, în funcție de cum își deschide Soarele ochii… Pământul e sticlos și rece. Ca și cum lacrimile i-au înghețat pe obrajii palizi… Noi stăm în casă. Speriați. Înveliți până-n gât cu-o pătură de speranțe. Și așteptăm…

Așteptăm să vină ziua în care ne vom trece palmele prin razele Soarelui și vom râde… Vom râde atât de tare printre cântecele păsărilor și dansul frunzelor încât crengile copacilor se vor apleca de bucurie…

Așteptăm ziua în care vom alerga prin iarba umedă desculți și plini de rouă. Atât de tare vom alerga încât pământul își va trece bucăți de zâmbet peste degetele noastre…

Așteptăm ziua în care părinții ne vor strânge din nou la piept, prietenii ne vor mângâia, iar bunicii ne vor zâmbi din același prag…

Așteptăm ziua în care brațele noastre vor cuprinde strâns alte brațe. Alte inimi.

Așteptăm.

Să simțim. Să trăim.