Arhive lunare: aprilie 2020

Dragul meu timp…

Dragul meu timp, te-aș fi rugat să-mi păstrezi într-un buzunar de-al tău, un secret.
Te-aș fi rugat să-mi ții în el împachetate dorințele.
Te-aș fi rugat să-mi ții chiar și-un Curcubeu…
Ți-aș fi cerut toate astea doar până când reușeam să trec podul. Cum, care pod? Podul Visurilor. Un pod peste care ar putea trece orice suflet. Este zidit din cărămizile tale… N-ai cum să nu-l știi! Iar distanța de la un capăt la celălalt, ai numit-o Speranță. Ți-ai amintit acum? Eh, uite, ți-ai amintit! De multe ori mă-ntreb din ce le-ai făcut. E-atât de ciudat… Sub pașii unora, cărămizile tale cad una câte una. Sub pașii altora, sunt zid până la sfârșit. Probabil că mersul contează. Nicidecum ce purtăm în picioare.
Dragul meu timp, te-aș fi rugat…
Dar, am ales să tac atunci când am aflat că te prind ploile, tu te schimbi de hainele pline de apă și uiți de tot ce-ai pus în buzunare… chiar și de Curcubeu!

Vreau să țipi, timpule!

Câteodată, îmi așez bărbia în palme și te cert, timpule! Știi de ce? Sunt mereu necăjită că nu-ți aud zgomotul făcut de tocurile tăioase de la pantofi. Treci mereu prin fața casei mele fără ca să te faci auzit. Aflu abia atunci când deschid odaia și zăresc urmele tale înfipte adânc în pragul din sufletul meu. Eu nu știu de ce tăci mereu și nu-ți strigi cât mai tare secundele… Pesemne, că-n sacul din cârca ta ai îndesat Soarele și Luna, și-atunci poate c-aș putea să te-nțeleg… N-ai cum să te oprești. N-ai cum să străbați viața fără zi și noapte. Uneori, ești atât de grăbit și-abia dacă-mi mai oferi câteva clipe… Eu știu că fiecăruia dintre noi ne-ai pus la naștere câte un ceas în inimă. La unii, se mai aude și-acum minutarul sub geamul aburit de anotimpuri. La alții, demult a stat în loc secundarul… Acum, îmi înțelegi supărarea? Vreau să țipi, timpule! Să zbieri cât mai tare în frigul din noi…

Ultima dată…

Ultima dată, ți-am spus că Te iubesc, când am plâns. Când am râs, am uitat… Iartă-mă, Doamne!
Uit mereu de Tine când mi-e bine! Uit că Tu eși în zâmbetul meu. În mine.
De fiecare dată când norii-mi curg în suflet, Te caut. Te caut năucă prin întâmplări și speranțe. Cotrobăi prin fiecare secundă a timpului… Doar atunci. Când plâng.Ce fel suntem noi, oamenii!?Poate nu toți. Poate doar eu…
Ultima dată Te-am găsit în Soare. Mi-era frig… Tu Ți-ai întins brațele și m-ai încălzit. M-ai învelit cu iubire. Cu speranță. Am înțeles atunci că iubirea nu-i un fel de târg. Cum se-ntâmplă la oameni. Tu nu mă iubești doar atunci când eu Te iubesc. Tu mă iubești și-atât. Și-mi spui de fiecare dată când respir. Și-n fiecare clipă în care-mi privesc copiii. Am înțeles că-mi ești alături încă de la Răsărit și până la Apus.
Te iubesc, Doamne! Iartă-mă că uit să-Ți mulțumesc pentru ceea ce am, pentru faptul că sunt!❤️

Paște binecuvântat!

Paștele este Lumină. Aprinde-ți-o în suflet și n-o lăsa să se stingă… E bucuria ta. Că ești. Că simți. Netezește-ți gândurile și învelește-ți inima cu frunzele verzi ale copacilor. Uite, în ochii tăi, deja au înflorit salcâmii! Și păsările stau pe ramuri… Ascunde-ți dorințele în puful de păpădie! Hai, suflă! Se vor împlini! Iar privirea, ridică-ți-o spre Cer! E atâta iertare și iubire acolo! Apoi, caută-le în tine! Vei simți cum Iisus învie și bate în inima ta!

Paște binecuvântat! ❤️

Noaptea…

Noaptea și-a rezemat fruntea de-a mea. E rece. Ca și cum ar ascunde în ea un morman de zăpadă. Să fi rămas bucăți de iarnă în ea? Să fi rămas chiar și țurțurii sticloși? Mă-ngheață tâmpla ei și-aproape că-mi vine să mă mișc de frig… Aș dansa. Dar ce dans poate fi acela în care dârdâi?! Ce muzică să cer stelelor ca să mă pot încălzi…? Dacă ar fi putut Luna să-mi fredoneze sonata ei…
Doamne, câte minuni ai ascuns în Cerul nopții!
Câți ochi strălucitori mă privesc! Și toți, toți sunt ai Tăi! Și-i atâta primăvară în ei! Și uite cum din fiecare stea vine spre mine miros de speranță! ❤️

Eu sunt un OM

Și dacă n-ai înțeles până acum cine sunt eu, îți explic imediat: sunt un OM. Da, O și M– două litere. O e Răsăritul și M este Apusul. Eu sunt distanța dintre Răsărit și Apus. Sau aș mai putea fi un Oarecare Miracol. Al lumii… Știu! O să mă contrazici, și-o să-mi spui că miracolele nu sunt “oarecare”. Că ele vin să surprindă viața… Într-adevăr, poți să ai dreptate! Dar o să-ți explic că și eu am… Uite, distanța pe care o străbat de la Răsărit până la Apus, e una oarecare… Adică, timpul meu e unul oarecare. Deci, aș putea să completez cu faptul că sunt un Miracol în Timp. Ca și tine. Celălalt OM.

Fluturele albastru

Știi, Cerule?
Într-o zi, am cunoscut un fluture albastru. S-a așezat pe crinul meu alb în grădina din inima mea. M-am temut să m-apropii. Știam că fluturii șoptesc florilor culori și-apoi zboară… Așadar, m-am oprit. Am tăcut cum tac frunzele într-o adierea ușoară a vântului de vară…
A doua zi, am coborât din nou în grădină. Era iar. În același loc. Îl priveam la fel de tăcută cum își înălța aripile și se-mpletea cu văzduhul planând deasupra altor flori. Ce fluture mândru și arogant, mi-am zis în gând! N-am să mă apropii niciodată de el! Uite cum își scutură aripile pe staminele florilor și-apoi zburdă în înalt ca și cum nimic n-a făcut…
A treia zi, n-am mai coborât. Nici următoarea. Nici a cincea și nici a șasea zi. N-am vrut să știu. N-am vrut să văd.
Să zboare, mi-am zis!
Să-și ia aripile cu tot cu pulberea de-albastru și să plece. Crinul din sufletul meu, să-mi rămână alb!
A șaptea zi, am intrat în grădină. Nu-l mai zăream nicăieri. Nicio urmă pe pământul negru, nicio pulbere de-albastru. Zburase. Și n-apucasem să-i spun că încă din a treia zi începusem să-l caut prin fiecare petală a crinului meu alb…