Fluturele albastru

Știi, Cerule?
Într-o zi, am cunoscut un fluture albastru. S-a așezat pe crinul meu alb în grădina din inima mea. M-am temut să m-apropii. Știam că fluturii șoptesc florilor culori și-apoi zboară… Așadar, m-am oprit. Am tăcut cum tac frunzele într-o adierea ușoară a vântului de vară…
A doua zi, am coborât din nou în grădină. Era iar. În același loc. Îl priveam la fel de tăcută cum își înălța aripile și se-mpletea cu văzduhul planând deasupra altor flori. Ce fluture mândru și arogant, mi-am zis în gând! N-am să mă apropii niciodată de el! Uite cum își scutură aripile pe staminele florilor și-apoi zburdă în înalt ca și cum nimic n-a făcut…
A treia zi, n-am mai coborât. Nici următoarea. Nici a cincea și nici a șasea zi. N-am vrut să știu. N-am vrut să văd.
Să zboare, mi-am zis!
Să-și ia aripile cu tot cu pulberea de-albastru și să plece. Crinul din sufletul meu, să-mi rămână alb!
A șaptea zi, am intrat în grădină. Nu-l mai zăream nicăieri. Nicio urmă pe pământul negru, nicio pulbere de-albastru. Zburase. Și n-apucasem să-i spun că încă din a treia zi începusem să-l caut prin fiecare petală a crinului meu alb…