Mozaic de gânduri

Noaptea și-a rezemat fruntea de-a mea. E rece. Ca și cum ar ascunde în ea un morman de zăpadă. Să fi rămas bucăți de iarnă în ea? Să fi rămas chiar și țurțurii sticloși? Mă-ngheață tâmpla ei și-aproape că-mi vine să mă mișc de frig… Aș dansa. Dar ce dans poate fi acela în care dârdâi?! Ce muzică să cer stelelor ca să mă pot încălzi…? Dacă ar fi putut Luna să-mi fredoneze sonata ei…
Doamne, câte minuni ai ascuns în Cerul nopții!
Câți ochi strălucitori mă privesc! Și toți, toți sunt ai Tăi! Și-i atâta primăvară în ei! Și uite cum din fiecare stea vine spre mine miros de speranță! ❤️