Vreau să țipi, timpule!

Câteodată, îmi așez bărbia în palme și te cert, timpule! Știi de ce? Sunt mereu necăjită că nu-ți aud zgomotul făcut de tocurile tăioase de la pantofi. Treci mereu prin fața casei mele fără ca să te faci auzit. Aflu abia atunci când deschid odaia și zăresc urmele tale înfipte adânc în pragul din sufletul meu. Eu nu știu de ce taci mereu și nu-ți strigi cât mai tare secundele… Pesemne că-n sacul din cârca ta ai îndesat Soarele și Luna și-atunci poate c-aș putea să te-nțeleg… N-ai cum să te oprești. N-ai cum să străbați viața fără zi și fără noapte. Uneori, ești atât de grăbit și-abia dacă-mi mai oferi câteva clipe… Eu știu că fiecăruia dintre noi ne-ai pus la naștere câte un ceas în inimă. La unii, se mai aude și-acum minutarul sub geamul aburit de anotimpuri. La alții, demult a stat în loc secundarul… Acum, îmi înțelegi supărarea? Vreau să țipi, timpule! Să zbieri cât mai tare în frigul din noi…