Uneori, trebuie…

Uneori, trebuie să punem lacăt porților care nu ne mai primesc înăuntru…
De fiecare data când ni se va închide o ușă, Dumnezeu ne va deschide alta, pentru că doar El știe cum suntem cu adevărat…
Uneori, trebuie să renunțăm la oamenii care ne-au pus în suflet cuvinte ciobite. Ce-i deformat, nu se mai poate explica, nu se mai poate povesti…
Uneori, trebuie să uităm traseul cărărilor care ne-au vârât sub tălpi bălți mlăștinoase. Știindu-i deja pământul, depinde doar de noi spre ce poteci ne îndreptăm pașii…
Uneori, trebuie să tragem obloanele peste auriul soarelui din noi în fața ochilor care aleg să ne privească cu întunericul nopții…

Aș spune că…

Trecerea timpului sădește în fiecare dintre noi, amintiri. Unele se-nalță și cresc cât copacii, altele rămân în pământul vieții și se-amestecă cu ploile din noi.
Aș spune amintirile noastre cu cei dragi sunt cât un copac. Un copac înalt, mare, plin de frunze verzi, lângă care ne-așezăm și ne luăm în brațe. Ori de câte ori simțim…. Aș spune că gândurile noastre sunt ca un vânt rece care bate peste frunzele lui dese. Uneori le smulge cu tot cu crengi, alteori doar le scutură-ncet…
Aș spune că ieri stă de cele mai multe ori în spatele lui azi, iar mâine caută să ne sară în brațe…
Aș spuneacum suntem plânsul de ieri și zâmbetul de mâine…

Se spune…

Se spune că nimic nu-i întâmplător. Că ploile vin să curețe și să ajute plantele să crească, iar Soarele să dăruiască din lumina și căldura sa. Cumva, toate au rostul lor… Ca și întâmplările. Sau oamenii. Unii sau unele vin în viața noastră și ne scutură deasupra capului norii, iar alții sau altele ni-i scutură în suflet.
Aș spune că ploaia de deasupra capului e mai bună…
Dacă te uzi prea tare, te poți schimba de tot ce-i ud. Însă, dacă se-ntâmplă în suflet, n-ai schimburi. N-ai haine. Pentru că nimeni nu știe dinainte când vine răpăiala plină de grindină… Singura pătură pe care o ai și cu care te poți înveli dacă dârdâi de frig, este speranța… Uneori e mai groasă. Alteori, mai subțire. În funcție de câte petice a lăsat pe ea viața…

Etichete “particulare”

Sursa foto: internet

„A terminat facultate particulară! Hai, fată, că-i proastă! Dacă era deșteaptă, termina și ea una la Stat!”, propoziții pe care le-am auzit adeseori, etichete gratuite puse de oameni(femei, cel mai adesea) care habar n-au despre ce e vorba…

Alese doamne, nu mai categorisiți oamenii în funcție de capacitatea dumneavoastră de percepție… Faptul că ați terminat la Stat, nu vă dă dreptul să judecați atât de aspru și ieftin. Eu nu neg faptul că sunt absolvente ale acestei forme particulare de învățământ, care-ți flutură diploma și habar n-au să scrie… Însă, nu toți copiii se nasc în familii bogate sau familii care sunt gata sa facă orice pentru puiii lor, astfel încât să poată sta fără nicio grijă cazați în cămine, garsoniere ș. a.m.d. Aflați că sunt copii care au învățat foarte bine, dar care au rămas la nivel liceal pentru că viața e nedreaptă uneori… Unii și-au continuat studiile particulare plătite din munca lor. Alții, nu. E mai greu când ești singur. Însă, n-ai cum să te cerți cu viața… Doar trebuie să intri în luptă și să lupți. Cu tot ce poți. Cu tot ce ai.

Despre demnitate…

Mereu m-am întrebat ce se va întâmpla cu oamenii care, astăzi, ocupă funcții înalte, dacă mâine nu le-ar mai ocupa. Oare cum ar fi? Oare, ar mai roi atâtea albinuțe pline de miere…?! Dintr-o dată, funcția atrage după sine…”iubirea”. O iubire schimonosită, deosebit de măgulitoare în aparență , însă în esența, stearpă și plină de gunoaie. Dintr-o dată, interesul atrage dupa sine mii de aprecieri al căror substrat e plin de putregai. Cuvinte stropite cu poleiala, care îmbracă personajul principal intr-o marionetă ivită fortuit în piesa de teatru a vieții… „Iubitorii” , voit își curbeaza privirea, scotocesc un zâmbet ieftin, iar vorbele le ies dintr-o rostire lungă diminutivală… Pupincuriștii. Oameni îndoielnici care habar n-au ce-nseamnă Demnitatea – cuvânt atât de mare ce n-a încăput în ei, oameni atât de mici…

D-ale vieții…

El, însurat. Ea, măritată. El și ea, împreună când pot. Cică se iubesc. Mult de tot. Mă face să râd… Ce prostie! Ce minciună! Ce iubire-i aia care merge s-o porționezi în bucăți? Pe ea/el îl iubesc atât. Pe soție/soț, atât. Și așa mai departe… Iubirea nu poate fi tăiată ca și cum ai tăia o pâine și împarți feliile… Iubirea e întreagă. Când tai din ea, suferi. Devii un schilod. Un ciung. E ca și cum ai tăia din tine un sfert dintr-un picior sau jumătate din mână. Cum să poți dormi liniștit pe perna ta, știind că ea/el este lângă altcineva? Când într-adevăr iubești, n-ai cum! Viscolul din suflet, nu te lasă! Te poartă de nebun prin iarna geroasă și grea din inima ta! Și, te rog, nu-mi spune că el nu-și iubește soția! Gândește-te că stă și împarte aproape tot cu ea! Și, încă ceva! Nu o înșală cu tine pentru că tu ești mai frumoasă, mai deosebită, mai nu știu cum… Nu! O înșală cu tine doar pentru că tu ești alta. Pân’ apare o altă Alta… Ah… și când el se plictisește și pleacă, nu mai da vina pe Dumnezeu! Că-i de vină soarta, că nu știu ce… Dumnezeu, sigur n-a fost la prima voastră întâlnire… Dacă ar fi venit, acum ați fi fost împreună.

Gând străin

Gând străin,

Strecoară-ți genele în visul meu

Lasa-mă să clipesc doar o secundă!

Lasă să cadă o rază în drumul meu,

Să pot fugi din a mea umbră!

Nu-mi goni stelele,

Uite, vin spre mine!

Nu-mi lua visul ce-alergă de la tine!

Nu-mi sădi în suflet, stropi de rouă

Nu-mi lua iubirea, n-o împărți în două!

Sursa foto: internet

Pescarul

Pescarul virtual. Sigur l-ați întâlnit într-o oarecare zi. Sau dacă nu s-a întâmplat încă, se va întâmpla. Îl cunoaștem doar din ce se poate distinge de pe marginea bălții. Dumnealui, pescarul, n-are nicio treabă cu cei din jur. Își întinde undițele pe-acolo pe unde consideră el că momeala poate fi înghițită. De cele mai multe ori, ia țeapă. This is life! Nu toate peștoaicele sunt blondine. Mai sunt și îngălbenite de ape, de buruieni, de vremuri… Pescarul e sobru în general. Ba chiar, destul de serios. Trebuie să pară și el cât mai interesant, nu? Înainte de a-și arunca undițele-n baltă, stă la pândă. Mai aruncă o floare, două, deasupra apei. Doar, doar se mișcă ici-colo ceva. Uneori, îi iese, alteori nu. Depinde de zi. Deh, marțea să nu fie! Știți voi, ceasurile rele… 😂 Ați ghicit, nu? Balta se numește Facebook, iar pescarul, să-i zicem…Casanova. 😉

Prietenei mele…

Sursa: internet

Cândva oferisem un loc în căsuța din inima mea unui om, considerandu-l prieten foarte bun. Și l-am găzduit oferindu-i bucăți din emoțiile si trăirile mele, tot ce aveam mai bun ascuns acolo în sertarele din sufletul meu…

I-am fost alături la fiecare lacrimă. Consideram că prietenia adevărată e aceea în care nu se spune niciodată nu pot, ci trebuie pentru că simt…

Consideram că cel mai bun pansament al durerii este întotdeauna prezența cuiva drag, în cazul de față, al prietenei mele… Să fie acolo, lângă tine, să-ți adune lacrimile în palme, ca mai apoi, să le transforme în mănunchiuri de stele…

Speram că hainele iubirii le voi găsi întotdeauna agățate în cuierul din sufletul ei .

Consideram din păcate, doar eu…

Am aflat asta într-o zi. Când timpul a scăpat în pragul meu un moment vulnerabil, aș spune. Atunci, prietena mea nu mai era nicăieri. Dispăruse… Ca puful de păpădie izgonit de strigătul vântului…

Draga mea…

de vei mai vrea vreodată să mă cauti, mă vei gasi. Știi unde? În acelasi loc în care te-am gasit si eu când am avut nevoie de tine…

“Doamnele”…

Sursa foto: internet

Le vezi cum își micșorează privirea, sucesc capul, își înalță bărbia și cu o față ușor încruntată, te privesc. Sunt “doamnele” , cele mai arătoase, cele mai potente, cele mai capabile…

Vai, stimată „doamnă”, dar ce ați văzut!? Cumva, cea din fața dumitale nu are cămașuță și pantofiori de firmă? Nici geantă de câteva milioane… E prea neînsemnată, nu-i așa? E amărâtă, săraca! Nu știe saloanele pe care dvs le știți, nici mărcile de firme luxoase și, mai e și proastă  că muncește… Ah, am uitat, baby! Nu se pune cu tine că ție îți dă iubi, așa-i?!  Un iubi posibil trecut de vârsta a doua, care-i necăjit că i-a fugit tinerețea… Doar banuții i-au mai rămas. Câți or mai fi și ăia…

Scumpă doamnă și totuși atât de ieftină… Faptul că  cea din fața ta îți zâmbește și-i gata să-ți sară în ajutor, în orice moment, fără să judece, demonstrează că depășește toata „știința” și “valoarea” dumitale…

Ca să fii Om, trebuie să porti cu tine ce nu poți cumpăra, iar omenia să-ți fie cel mai scump accesoriu… Știu, sunt atribute scumpe, când tot ce-ai strâns în suflet e atât de ieftin, scumpă „doamnă”…