Etichete “particulare”

Sursa foto: internet

„A terminat facultate particulară! Hai, fată, că-i proastă! Dacă era deșteaptă, termina și ea una la Stat!”, propoziții pe care le-am auzit adeseori, etichete gratuite puse de oameni(femei, cel mai adesea) care habar n-au despre ce e vorba…

Alese doamne, nu mai categorisiți oamenii în funcție de capacitatea dumneavoastră de percepție… Faptul că ați terminat la Stat, nu vă dă dreptul să judecați atât de aspru și ieftin. Eu nu neg faptul că sunt absolvente ale acestei forme particulare de învățământ, care-ți flutură diploma și habar n-au să scrie… Însă, nu toți copiii se nasc în familii bogate sau familii care sunt gata sa facă orice pentru puiii lor, astfel încât să poată sta fără nicio grijă cazați în cămine, garsoniere ș. a.m.d. Aflați că sunt copii care au învățat foarte bine, dar care au rămas la nivel liceal pentru că viața e nedreaptă uneori… Unii și-au continuat studiile particulare plătite din munca lor. Alții, nu. E mai greu când ești singur. Însă, n-ai cum să te cerți cu viața… Doar trebuie să intri în luptă și să lupți. Cu tot ce poți. Cu tot ce ai.

Despre demnitate…

Mereu m-am întrebat ce se va întâmpla cu oamenii care, astăzi, ocupă funcții înalte, dacă mâine nu le-ar mai ocupa. Oare cum ar fi? Oare, ar mai roi atâtea albinuțe pline de miere…?! Dintr-o dată, funcția atrage după sine…”iubirea”. O iubire schimonosită, deosebit de măgulitoare în aparență , însă în esența, stearpă și plină de gunoaie. Dintr-o dată, interesul atrage dupa sine mii de aprecieri al căror substrat e plin de putregai. Cuvinte stropite cu poleiala, care îmbracă personajul principal intr-o marionetă ivită fortuit în piesa de teatru a vieții… „Iubitorii” , voit își curbeaza privirea, scotocesc un zâmbet ieftin, iar vorbele le ies dintr-o rostire lungă diminutivală… Pupincuriștii. Oameni îndoielnici care habar n-au ce-nseamnă Demnitatea – cuvânt atât de mare ce n-a încăput în ei, oameni atât de mici…

D-ale vieții…

El, însurat. Ea, măritată. El și ea, împreună când pot. Cică se iubesc. Mult de tot. Mă face să râd… Ce prostie! Ce minciună! Ce iubire-i aia care merge s-o porționezi în bucăți? Pe ea/el îl iubesc atât. Pe soție/soț, atât. Și așa mai departe… Iubirea nu poate fi tăiată ca și cum ai tăia o pâine și împarți feliile… Iubirea e întreagă. Când tai din ea, suferi. Devii un schilod. Un ciung. E ca și cum ai tăia din tine un sfert dintr-un picior sau jumătate din mână. Cum să poți dormi liniștit pe perna ta, știind că ea/el este lângă altcineva? Când într-adevăr iubești, n-ai cum! Viscolul din suflet, nu te lasă! Te poartă de nebun prin iarna geroasă și grea din inima ta! Și, te rog, nu-mi spune că el nu-și iubește soția! Gândește-te că stă și împarte aproape tot cu ea! Și, încă ceva! Nu o înșală cu tine pentru că tu ești mai frumoasă, mai deosebită, mai nu știu cum… Nu! O înșală cu tine doar pentru că tu ești alta. Pân’ apare o altă Alta… Ah… și când el se plictisește și pleacă, nu mai da vina pe Dumnezeu! Că-i de vină soarta, că nu știu ce… Dumnezeu, sigur n-a fost la prima voastră întâlnire… Dacă ar fi venit, acum ați fi fost împreună.

Uneori…

Uneori aleg sa-mi fac ceai din cuvinte pe care să-l sorb in tăcere. În tăcerea gândurilor mele. M-aplec apoi peste timp și cotrobăi prin grămezile vieții. Uneori caut deasupra, alteori scormonesc pân’ la fund… Am găsit într-o zi o fetiță. Ținea în mâini un buchet cu fire de visuri. Se plimba agale pe străzi. Am chemat-o lângă mine și-am privit-o îndelung. N-avea stare. Se răsucea în piruete dansând. Deodată s-a oprit în loc și privindu-mă fix , mi-a zis:

Firul de vis, costă, domniță, dacă doriți!

– Eu știam că-i gratis! Nu am bani. I-am răspuns cu un glas gâtuit…

– Nici nu trebuie! Încrederea și Speranța! Ăsta-i costul! Încrederea în dvs că puteți și Speranța că veți reuși! Aveți?

Am privit-o uimită… Parcă toate vorbele îmi înghețase în vene. Mi-am lăsat în jos privirea și mormăind încet, am răspuns:

-Nu, nu am! Sau ce am, e prea puțin…

-Hai, întinde palma, acum ți le dau gratis, însă data viitoare, plătești!

Și s-a dus…fetița cu firele de visuri…!

Femeie frumoasă…

Femeie frumoasă, ai înțeles greșit iubirea…Ca să te placă el, nu trebuie să te dezgolești de haine! Dezgolește-te de tine! Fără haine, o să-i placi o zi, două, poate trei… Până apare alta. Știu, ești convinsă că te iubește! Ți-o spune de fiecare dată când îți deschizi primul nasture de la bluză… Draga mea, iubirea nu se naște din goluri! Iubirea se naște din plinul sufletului lui. Și mai cu seamă, al tău.
Femeie frumoasă, fii deșteaptă! Știu că-i frumos să fii iubită. Și să iubești la rându-ți… Însă nu confunda iubirea cu plăcerea. Una e să iubești și alta e să placi. Uite, gândește-te la flori! Când plac oamenilor, sunt admirate, rupte și puse-n vază. Și sunt ținute atât cât sunt înflorite și oferă ceva. Adică frumusețe, mireasmă, plăcere… Apoi, sunt înlocuite! Nu-ți îmbrăca sufletul dezamagit într-o iubire închipuită! Nu te minți! Uită-te în sufletul tău și pansează-ți rănile! Știu, vor trece mai greu! Dar, vor trece! Pentru că tu ești puternică! Și meriți atât de mult… O să sune dur ce-ți spun acum, dar, te rog: nu fi preșul pe care el își șterge pantofii ori de câte ori dorește! Fii demnă! Bărbatul care te iubește cu-adevărat, te îmbracă cu sufletul lui! Oferă fapte, nu vorbe! Rămâi mereu frumoasă, draga mea, și mai ales, deșteaptă!🤗

Doar o altă poveste…

O zi obișnuită de vară, 2019. Pentru că era vineri, fulgerător mi-a trecut prin cap c-aș putea să merg la biserică, biserica aflându-se cam la 20 de minute de mers pe jos. Și-am mers. Împreună cu fetița mea cea mare. Afară, un aer cald, însă nu atât de cald ca-n alte zile. Cerul era de-un senin briliant, cum îmi place mie să-i spun… Odată ajunse, participăm și noi la finalul slujbei. Mulțumitor, decât deloc… (ne-am încurajat noi) . Apoi am ieșit în curtea bisericii și ne-am așezat pe-o bancă îmbrăcată în flori, la propriu. Stăteam amândoua, una lângă alta și nu mai știu de ce râdeam… Din senin, de pe partea cu locul în care se-aprindeau lumânările, apare o doamnă cu o basma pe cap, rotunjoară la față, îmbrăcată simplu, care își întinde mâna și ne dăruiește două cărți. “Să vă fie de folos! Doamne-ajută!” și s-a dus… Iar noi, tare mult ne-am bucurar de dar! Se spune că nimic nu-i întâmplător. Că Dumnezeu lucrează prin oameni… Să fi vrut Preabunul să-mi transmită un mesaj?! Se prea poate… Probabil că din jurnal ar trebui să studiez și sa-nțeleg tumultul altor suflete, tumult care și pe mine mă zguduie de multe ori… Și-ar trebui să mă accept și să mă iubesc. Așa cum sunt. Fără să mă mai judec cum se întâmplă adeseori, atât de aspru… Iar din cealaltă carte, poate c-ar trebui să conștientizez că, deși am fost dezamăgită și trădată de multe ori, există și oameni aleși(Sfinți) pe pământ… Oameni buni care au făcut și fac minuni. Care ne apără și ne protejează de-alungul vieții.

Către tine, mamă…

Mamă, spune-mi că sunt bun și-am să fiu!
Mamă, spune-mi că pot și voi putea!
Spune-mi că sunt deștept și-am să fiu!
Spune-mi că-s priceput și voi fi!
Spune-mi, mamă…
Eu sunt aluatul pe care tu îl modelezi!
Nu mă critica ori de câte ori greșesc! O să cred că-s un om prost care greșește mereu și-o să-mi fie teamă să intru în lupta asta, numită Viață, mamă!
Nu mă critica de fiecare dată când nu reușesc să fac ceva! Se va-ntâmpla o dată, nu niciodată! O să cred despre mine că sunt un om neputincios pentru că tu mi-ai repetat mereu asta!
Nu-mi pune în mâini, telefonul sau tableta, ca să nu mai fac gălăgie și să stau într-un colț, retras și cuminte! O să-nțeleg că trebuie să fiu mereu tăcut, iar bucuria mea se află-n obiecte și nu în jocurile copilăriei…
Nu-mi scoate ochii că nu-s la fel de bun la școală ca alții! Pentru că eu n-aș putea, mamă, să-ți spun că tu nu ești la fel de bună ca alte mame! Nu mă lua în brațe imediat cum plâng! Lasă-mă să-nțeleg de ce plâng! Dacă faci asta tot timpul, eu o să caut la fiecare om din viața mea o batistă care să-mi șteargă lacrimile pentru că n-am învățat că trebuie să-mi port la piept propria-mi batistă!
Îmbrățișează-mă mereu, mamă!
Brațele tale îmi vor da încredere și putere!
Nu-mi mai spune că nu știu să aleg singur! Pentru că știu! Uite, te-am ales pe tine ca să-mi fii mamă, și ești cea mai bună alegere!

Câteodată, fericirea…

Câteodată, fericirea stă la colțul străzii. Își scoate apă cu găleata din fântâna satului. Trage însetată de lanțul coborât în ea și bea apă direct din găleată. Soarbe cu poftă fiecare înghițitură. Apoi se sprijină la întâmplare de gardul unei case. Și stă. Ațipește în bătaia Soarelui sub copacii umbroși iviți ici-colo… De multe ori, o trezește ploaia. Picăturile mari și reci o gonesc să deschidă zăvorul porții . Altfel, ar dormi mult și bine…
Câteodată, fericirea pleacă singură. N-are o direcție precisă. Se-oprește acolo unde a stat vântul. Ori s-au jelit norii.
Câteodată, fericirea plânge. Fără s-o vadă nimeni. Își pleacă fruntea-n palme și își adună fiecare lacrimă. Le strânge picătură cu picătură și i le dă Soarelui. Știe că doar el le poate da nopții ca mai apoi să le transforme în muguri de stele.
Câteodată, fericirea stă la pândă. Vine și te prinde grăbită de mână. Până apuci să-ți dai seama că ți-a atins un deget…, nu mai e! Așa e ea. Ivită din genuni. Un vis.
Când crezi că-i ești stăpân, vin zorile și-ndată te-ai trezit…

Desfă-mi șireturile de la pantofii tăi, viață!

Desfă-mi șireturile de la pantofii tăi, viață!
Desfă-mi nodurile pe care doar tu știi cum mi le-ai făcut! Uite, pantofii pe care mi i-ai dat, i-am păstrat cât mai curați… Hai, lasă-mă să fug desculță prin timpul ce-a trecut! Eu știu că ce s-a dus nu mai vine, dar lasă-mă! E alegerea mea…
Lasă-mă să-mi adun speranțele pierdute din fiecare secundă!
Lasă-mă să-mi trec degetele prin razele Soarelui și să-mi fac mănuși din lumină!
Lasă-mă să-mi pun inima la umbra unui copac și să plâng! Să-i simt frunzele cum cad una câte una și-mi șterge încet fiecare lacrimă…
Lasă-mă să întorc vântul cu fața spre mine și să-mi caut în vârtejul lui, bucuriile!
Lasă-mă s-alerg prin amintirile mele! Vreau să-i găsesc și să-i strâng în brațe pe cei pe care, i-am iubit și nu mai sunt… Hai, desfă-mi șireturile astea, pe care, uneori, le-ai înnodat atât de strâns…