Eu nu scriu. Eu doar simt. Țin în mână sufletul meu, iar el scrie pe paginile timpului despre mine. Când vrea, îmi îmbracă speranțele în visuri. Întâmplările în povești. Strecoară stelele prin sita nopții și stă de vorbă cu Luna. Uneori își creează o lume. Doar a lui. Aproape că nici eu n-o înțeleg… Alteori își întinde aripile și zboară. Cât mai departe. În Înaltul Cerului. Se-ntâmplă câteodată să alerge desculț prin iarbă… Se-apleacă și smulge flori de păpădii. Râde zgomotos. Parcă-i un copil. Atunci m-aplec și eu lângă el și râdem atât de tare… Ce nebunie! 🙂