Trecerea timpului sădește în fiecare dintre noi, amintiri. Unele se-nalță și cresc cât copacii, altele rămân în pământul vieții și se-amestecă cu ploile din noi.
Aș spune că amintirile noastre cu cei dragi sunt cât un copac. Un copac înalt, mare, plin de frunze verzi, lângă care ne-așezăm și ne luăm în brațe. Ori de câte ori simțim…. Aș spune că gândurile noastre sunt ca un vânt rece care bate peste frunzele lui dese. Uneori le smulge cu tot cu crengi, alteori doar le scutură-ncet…
Aș spune că ieri stă de cele mai multe ori în spatele lui azi, iar mâine caută să ne sară în brațe…
Aș spune că acum suntem plânsul de ieri și zâmbetul de mâine…
As spune ca ai perfecta dreptate, în ce priveste copacul, cu frunze verzi sau uscate. Doar Cu vântul a fost, este si ramâne mai bizar, caci el sufla peste pamânt continuu, etern, atemporal… 🙂
„Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”
Un Weekend minunat si binecuvântat, cu liniste, sanatate, pace si bucurii sufletesti adevarate draga Vali Serban !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult, Iosif! Doamne ajută!🤗
ApreciazăApreciază
Asemenea și ție!
ApreciazăApreciază