Curcubeul era numit în latină „arcus pluvius”, iar vechii greci şi romanii credeau că acest „arc al ploii” este legătura făurită de zeiţa curcubeului, Iris, între muritori şi zei.
„Iris” în limba greacă însemna „cerc colorat” şi cuvântul era folosit de asemenea pentru a desemna irisul ochiului sau cercul colorat de pe coada unui păun. De la zeiţa Iris provine şi numele florii de iris, al elementului chimic „iridium” sau cuvântul „iridescent”=”care îşi schimbă culorile”.
Și parcă, astăzi, nu-i deloc întâmplător… Mai ieri, toți desenam curcubeie pe coli albe. Pe trotuare. Peste tot. Și cu-n tremur în mâini, desenam și-n inimă. Devenise un laitmotiv în spatele căruia atârnasem un slogan încurajator ~ Totul va fi bine! De ceva vreme, curcubeul apare pe Cer. Mai des ca altă dată. Parcă-i o continuare a ceea ce s-a întâmplat pe pământ între noi, oamenii. Parcă Preabunul ne-ar îmbrățișa după fiecare ploaie cu-n zâmbet viu colorat și ne-ar spune: “Nu vă temeți! Sunt mereu aici și vă veghez!” Cât de mare și bun ești, Doamne! Și câte minuni săvârșești printre noi! În Biblie, Domnul Dumnezeu a zis către Noe: „Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori, Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura.Va fi deci curcubeul Meu în nori şi-l voi vedea, şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ!” Şi iarăşi a zis Dumnezeu către Noe:„Acesta este semnul legământului, pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ”. – Facerea (Geneza), cap. 9.

Așadar, indubitabil, Totul va fi bine!

Uneori, copilăria îmi stă pe genunchi și-mi șoptește despre viață… Îmi desenează pe obraji cerculețe mari pe care le colorează atent. Înainte s-așeze pensula, adună culorile de pe aripile fluturilor. Pe buze îmi scutură puf de păpădie. Mi-l lipește ținând apăsat cu vârful degetelor. Insistă acolo unde alunecă. Apoi sare coarda râzând în palmele mele. Dă la vale amintirile peste tâmpla mea călie spunându-mi c-ar vrea să le aud. Prea am crescut și le-am uitat… O lacrimă dulce-amăruie mi se scurge la colțul ochiului. Nu mi-o vede. O înlătur în grabă și-o ascund.
Ea încă cântă. Și dansează. Singură. Eu tresar și-o privesc. Și din când în când mă ridic, o strâng în brațe și o mângâi…

Eu nu mă-nghesui în sufletul nimănui. A te înghesui înseamnă a te îngrămădi într-un loc strâmt, a sta incomod. Ceea ce nu-i bine nici pentru mine, nici pentru celălalt… Când te așezi într-un suflet trebuie să ai locul tău. Să nu accepți să stai pe margine și nici în picioare. Dacă ai plătit pentru bilet, vei spune că-i dreptul tău! Posibil să ai dreptatea ta. N-am să te contrazic. Îți voi spune doar că locul tău cumpărat va fi valabil exact cât prețul pe care l-ai plătit! Știi de ce? Pentru că cei care vând vor fi întotdeauna preocupați ,de-alungul vieții, să taie bilete…

Închid ochii și-l văd. Mă ține strâns de mână într-o iarnă geroasă. Mergem spre gară pe-o stradă umbroasă din București. O stradă pe care astăzi cred c-aș vedea-o în toate străzile…
Ici-colo, zăpada se prelinge prin gropi nu prea adânci de noroi. Port în picioare cizme roșii. Singurele pe care le țineam “de bune” după ce veneam de la școală. Cam 9 ani îmi stă în suflet. Câte-un fulg răzleț se răzvrătește jucăuș pe hăinuța mea de-un vișiniu închis. Tata, se sucește din când în când și mă privește. Uneori îmi zâmbește. Nu vorbește prea mult. Așa-i felul lui. Ca și al meu.
-Ți-e frig, tată?
Îi răspund dând din cap că nu. Și-i urmăresc cu privirea șuba ninsă. Pașii mari și apăsați. Încă mă ține strâns de mână și mergem pe-o stradă în sufletul meu…

• 

Vine o vreme când înțelegi că prieteniile strigate în gura mare sunt de fapt cele mai șubrede. Că oamenii sunt direct proporțional cu ceea ce gândesc și de cele mai multe ori, multitudinea de întâmplări promise, dispar la prima bătaie a vântului ca frunzele-ngălbenite la sfârșit de octombrie… Si-atunci înțelegi cat valoreaza un prieten – exact cât cuvântul lui..
Vine o vreme când înțelegi că singurul pe care te poți bizui și cu care poți porni în orice moment la drum ești tu. Restul sunt în viața ta doar niște trecători în trecere…
Vine o vreme când înțelegi că întregul sufletului tău e mult mai important decât toate castelele lumii… că fericirea e un termen de dicționar căruia îi găsești definiția clară în zâmbetele ori lacrimile tale…

Draga mea inimă, scutură-ți clipele și-adună din ele tot ce-i mai bun și frumos… Înnoadă-ți bucuriile una câte una! Și-apoi, fă-ți din ele o brățară și poart-o la încheietura mâinii drepte! De fiecare dată când vei ridica brațul în sus, vei ști de câte ori ai râs.
De ce-n mâna dreaptă?
Pentru că-mi doresc de-a lungul vieții să le observi destul de des…
Draga mea inimă, ia-ți câteva frunze verzi, pune-le cap la cap, ca și cum ai construi corăbioare, și strânge în ele picăturile de ploaie! Adună de câte ori se ivesc! Astfel, vei ști de câte ori ai plâns!
De ce-n mâna stângă?
Pentru că-mi doresc ca stângăcia brațului să mai scape pe drum apa din frunze… Iar tu, când voi privi înapoi, să fie în pământ.

Viața mea nu-i o prăvălie. Nu-i un târg în mijlocul căruia poți veni să faci negoț cu iubirea mea, cu sentimentele mele. Cu trăirile și visurile mele. Oamenii confundă deseori stările sufletești cu o marfă. Ca și cum ar fi niște produse expuse pe-un raft spre vânzare. Dă-mi ăla, iar eu îți plătesc cu asta! Ce tocmeală ieftină! Iubirea nu se dă la schimb, nu se vinde și nici nu se cumpără. Niciodată. Poate doar tristețea. Dar la ea nu se-ngrămădește nimeni…! Nu vii la mine să-mi iei iubirea ca și cum ai lua o legumă ca să-ți faci salată! Tot ce mișcă în suflet, n-are preț. Iar asta n-o știe decât omul cel mai de preț!

Haide, viață!
Închide-ți geamantanul plin de griji și vino cu mine! Aruncă-l undeva, într-un colț de timp! Nu-ți mai socoti ce ai de plată! E timp! Pentru astea mereu e timp!
Haide, viață!
Scoate-ți pieptănul rar și netezește pletele clipelor! Lasă-le pe spate! Nu le mai prinde mereu într-o coadă! Deși par dese și lungi, sunt atât de rare și scurte…
Haide, viață! Haide cu mine! S-alergăm desculțe prin iarbă, s-ascultăm foșnetul frunzelor , s-auzim ropotul ploii! Să urmărim zâmbind zborul păsărilor și să ne-așezăm la umbra ta pe afânatul pământ!
Haide, viață! Pune-mi un cântec! Să-mi danseze inima, să-mi tremure sufletul… Să strige tare în mine: Trăiește, te rog! Nu mai uita!

Un om drag, mi-a spus într-o zi: „Știi, tu ai darul ăsta de a fi plăcută și iubită de oameni, Vali!”

Ce frumos! mi-am zis… Și sufletul parcă mi-a zâmbit ironic!

M-am dus cu gândul la dezamăgirile mele iscate din felul meu naiv de a mă încrede în oameni. Și totuși, dacă ea mă vede așa, ceilalți, de ce nu? m-am întrebat răsucindu-mi îndelung gândurile… scormonind în urmele încă umede lăsate de lacrimile care s-au scurs în sufletul meu. Ciudat, nu?!

Oare de ce sunt unii oameni, oglinzi pătate, ciobite sau sparte? De ce nu reflectă cu adevărat realitatea privitorului? De ce caută să-ți așeze bărbia în dreptul unei pete? Sau să-ți pună fisura în dreptul privirii? Mai târziu, am înțeles. Am înțeles că acești oameni își poartă-n oglindă sufletul lor.

Am învățat să nu mai întreb niciodată oamenii cum mă văd.

Unii vor orbi dintr-o dată, alții se vor face că-s orbi.

Unii vor plăsmui defecte, alții vor îngropa calități.

Unii vor fi dezamăgire, alții vor fi plâns.

Unii vor purta în buzunarele inimii cel

puțin o piatră pe care s-o arunce în mine într-un moment vulnerabil.

Câțiva vor fi aceia care-mi vor pune pe cap coronițe din flori de speranță.

Câțiva vor fi aceia care poartă-n suflet Soarele și-s gata oricând să-mi ofere în dar mii de raze!

Câțiva…

Am învătat să-mi întreb sufletul ce fel sunt. El e cea mai curată oglindă! E singurul care nu orbește și nici n-are nevoie de ochelari ca să-mi spună cum sunt. Dacă acolo sunt bine, atunci și-n exterior voi fi bine!

Am învățat să-mi întreb mintea ce pot. Prin felul în care gândesc și trăiesc se află răspunsul!

Întotdeauna, adevărarele răspunsuri, se află în noi!