Haide, viață!

Haide, viață!
Închide-ți geamantanul plin de griji și vino cu mine! Aruncă-l undeva, într-un colț de timp! Nu-ți mai socoti ce ai de plată! E timp! Pentru astea mereu e timp!
Haide, viață!
Scoate-ți pieptănul rar și netezește pletele clipelor! Lasă-le pe spate! Nu le mai prinde mereu într-o coadă! Deși par dese și lungi, sunt atât de rare și scurte…
Haide, viață! Haide cu mine! S-alergăm desculțe prin iarbă, s-ascultăm foșnetul frunzelor , s-auzim ropotul ploii! Să urmărim zâmbind zborul păsărilor și să ne-așezăm la umbra ta pe afânatul pământ!
Haide, viață! Pune-mi un cântec! Să-mi danseze inima, să-mi tremure sufletul… Să strige tare în mine: Trăiește, te rog! Nu mai uita!

Gânduri…

Un om drag, mi-a spus într-o zi: „Știi, tu ai darul ăsta de a fi plăcută și iubită de oameni, Vali!”

Ce frumos! mi-am zis… Și sufletul parcă mi-a zâmbit ironic!

M-am dus cu gândul la dezamăgirile mele iscate din felul meu naiv de a mă încrede în oameni. Și totuși, dacă ea mă vede așa, ceilalți, de ce nu? m-am întrebat răsucindu-mi îndelung gândurile… scormonind în urmele încă umede lăsate de lacrimile care s-au scurs în sufletul meu. Ciudat, nu?!

Oare de ce sunt unii oameni, oglinzi pătate, ciobite sau sparte? De ce nu reflectă cu adevărat realitatea privitorului? De ce caută să-ți așeze bărbia în dreptul unei pete? Sau să-ți pună fisura în dreptul privirii? Mai târziu, am înțeles. Am înțeles că acești oameni își poartă-n oglindă sufletul lor.