Închid ochii și-l văd

Închid ochii și-l văd. Mă ține strâns de mână într-o iarnă geroasă. Mergem spre gară pe-o stradă umbroasă din București. O stradă pe care astăzi cred c-aș vedea-o în toate străzile…
Ici-colo, zăpada se prelinge prin gropi nu prea adânci de noroi. Port în picioare cizme roșii. Singurele pe care le țineam “de bune” după ce veneam de la școală. Cam 9 ani îmi stă în suflet. Câte-un fulg răzleț se răzvrătește jucăuș pe hăinuța mea de-un vișiniu închis. Tata se sucește din când în când și mă privește. Uneori îmi zâmbește. Nu vorbește prea mult. Așa-i felul lui. Ca și al meu.
-Ți-e frig, tată?
Îi răspund dând din cap că nu. Și-i urmăresc cu privirea șuba ninsă. Pașii mari și apăsați. Încă mă ține strâns de mână și mergem pe-o stradă în sufletul meu…

Vine o vreme când…

Vine o vreme când înțelegi că prieteniile strigate în gura mare sunt de fapt cele mai șubrede. Că oamenii sunt direct proporțional cu ceea ce gândesc și de cele mai multe ori, multitudinea de întâmplări promise, dispar la prima bătaie a vântului ca frunzele-ngălbenite la sfârșit de octombrie… Si-atunci înțelegi cat valoreaza un prieten – exact cât cuvântul lui..
Vine o vreme când înțelegi că singurul pe care te poți bizui și cu care poți porni în orice moment la drum ești tu. Restul sunt în viața ta doar niște trecători în trecere…
Vine o vreme când înțelegi că întregul sufletului tău e mult mai important decât toate castelele lumii… că fericirea e un termen de dicționar căruia îi găsești definiția clară în zâmbetele ori lacrimile tale…