Uneori, copilăria…

Uneori, copilăria îmi stă pe genunchi și-mi șoptește despre viață… Îmi desenează pe obraji cerculețe mari pe care le colorează atent. Înainte s-așeze pensula, adună culorile de pe aripile fluturilor. Pe buze îmi scutură puf de păpădie. Mi-l lipește ținând apăsat cu vârful degetelor. Insistă acolo unde alunecă. Apoi sare coarda râzând în palmele mele.

Dă la vale amintirile peste tâmpla mea călie spunându-mi c-ar vrea să le aud. Căci prea am crescut și…le-am uitat.
O lacrimă dulce-amăruie mi se prelinge la colțul ochiului. Ea nu mi-o vede. O înlătur în grabă și-o ascund.
Ea încă cântă. Și dansează. Singură. Eu tresar și-o privesc. Și din când în când mă ridic, o strâng în brațe și o mângâi…