Uneori, copilăria îmi stă pe genunchi și-mi șoptește despre viață… Îmi desenează pe obraji cerculețe mari pe care le colorează atent. Înainte s-așeze pensula, adună culorile de pe aripile fluturilor. Pe buze îmi scutură puf de păpădie. Mi-l lipește ținând apăsat cu vârful degetelor. Insistă acolo unde alunecă. Apoi sare coarda râzând în palmele mele. Dă la vale amintirile peste tâmpla mea călie spunându-mi c-ar vrea să le aud. Prea am crescut și le-am uitat… O lacrimă dulce-amăruie mi se scurge la colțul ochiului. Nu mi-o vede. O înlătur în grabă și-o ascund.
Ea încă cântă. Și dansează. Singură. Eu tresar și-o privesc. Și din când în când mă ridic, o strâng în brațe și o mângâi…

8 comentarii

  1. E bine sa pastram sufletul de copil…sau macar sa ne mai aducem aminte de el din cand in cand. Daca am face asta, multe lucruri rele nu s-ar intampla!
    Te-am gasit plimbandu-ma prin blogosfera…fain blog 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s