Iubirea din inima mamei…

Până s-o nasc, mă tot întrebam cum va fi. Mărturisesc sincer că-mi era teamă. Mi-era teamă că n-am să pot s-o iubesc cu atâta intensitate ca pe prima. Mi-era teamă că n-am să știu să le arăt iubirea în mod egal. Că n-o să mă descurc…
Astăzi, am înțeles că în inima unei mame nu există margini și nici cântare când vine vorba de copiii ei. Oricâți ar fi. Iubirea pentru fiecare copil nu se taie în bucăți de diferite dimensiuni ca și cum ai putea să spui: uite, atât te iubesc pe tine și atât pe tine! Nu. Iubirea mamei pentru fiecare copilaș al ei, e întreagă. E aceeași. Înmulțită cu numărul de minuni din viața ei. Și-i cât cerul și pământul. Cine poate s-o taie, înseamnă că n-a găsit întregul iubirii în propriul suflet. Cine poate s-o secționeze nu cunoaște definiția mamei. Și nu, nu vorbesc de aceea din dicționar! Pe aia o poate citi oricine! Vorbesc despre cea din suflet…
Astăzi, mă uit la ele și știu cum arată fericirea. Știu că-n fiecare inimioară a lor stă și inima mea. Și mai știu că atunci când ești mamă nu-i nici greu, nici ușor. E ca o băutură dulce cu cireșe amare…
De cele mai multe ori, drumul spre fericire este pavat cu tot felul de încercări. Este ba neted, ba anevoios. Dar, ce mai contează… ?!
Ce mai contează că, la un moment dat, viața îmi va închide pleoapele cu degetele ei subțiri și-mi va usca rădăcinile copacului din inima mea?!
Eu știu c-am sădit adânc, alte rădăcini, în cele două inimi…

Când ai 18 ani…

Când ai 18 ani, ții Soarele în mâini. Te simți stâpânul propriului destin. Clipele n-au ceas, iar timpul parcă-i un ineluș pe care-l porți la degetul mic și pe care-l mai sucești din când în când în scop de anti-plictiseală. Ești zămislit din speranțe. Înalți zmeie viu colorate până în adâncul Cerului. Râzi. Ești nebun. Alergi desculț prin gropi burdușite de cioburi și praf. Nu ești atent. Te înțepi. Plângi. Din nou râzi. Dansezi confuz ținând în palme șiragul de mărgele al ploii. Ai griji mărunte și cernute. Sau deloc. Iar sufletul ți-e plin de licurici, de stele… Iubești. Doamne, și cum iubești…!
Anii trec, iar timpul trasează apăsat contururi. În privirea ta, în gândurile tale, în sufletul tău. Grijile vin de-a dura. Ce făceai cândva, nici ieri n-ai mai făcut, nici astăzi nu faci. Ori dacă faci, n-are deloc aceeași emoție, aceeași nuanță. N-are cum. Pentru că ce-i trecut, e bun trecut. Și niciodată nu se mai întoarce…

Dacă secundele mele…

Dacă secundele mele ar avea muguri, le-aș turna apă din ploi să înflorească. Dar timpul meu nu înmugurește. Darămite să-nflorească… Cum își trage pătura, noaptea, se plimbă. Pornește îndârjit de la o stea la alta, ascunzându-se în joacă, în spatele norilor. Iar când se ivesc zorii, coboară ușor prin aer ca un fulg. Nu se vede, nici nu se aude. N-are o direcție precisă. Se lasă purtat de vântul uscat, vântul vieții…
Timpul meu n-are ochi. Altfel, m-ar privi de fiecare dată. În consecință, e un orb. Ca toți orbii de pe pământ. Bâjbâind ar putea s-ajungă la capătul vieții… Însă, are nevoie de sprijin ca să-și poată grăbi pașii. De-un fel de baston cum s-ar zice…
Vântul îi oferă unul suflându-l dintr-o parte într-alta. Iar viața ne oferă pe noi. Dacă n-am fi noi, oamenii, oare cum s-ar putea observa trecerea timpului?!

Nu aparținem nimănui

Nu aparținem nimănui. Niciunui loc, niciunui seamăn, nimănui. Doar propriei noastre minți. Ceea ce gândim se oglindește în ceea ce suntem. Dacă-n mintea noastră am strâns valori atunci vom fi niște oameni de valoare. Dacă am strâns mizerii, vom fi niște oameni mizerabili. De la minte pleacă cârma vieții! Când vom conștientiza acest lucru, vom ști că orice vom alege, suntem responsabili pentru faptele noastre… Niciodată n-aș accepta să mă degradez ca om doar ca să fiu pe placul unui om degradat…
Niciodată n-aș accepta să fiu pionul cuiva într-o luptă dusă pe tabla de șah a vieții…
Nu-mi plac si n-aș putea să leg prietenii în care, oricât de mult sau puțin mi se oferă, așteptările celuilat sunt de zece ori mai mari, considerând că binele făcut cândva, rămâne de plată toată viața.
Consider că faptele adevăratelor prietenii nu se contorizeaza și nu se cântăresc, iar cuvintele sunt cele mai importante… Ele creează sau dărâmă, depinde de felul în care, cel de lângă tine, alege să le folosească.

Eu nu te întreb

Eu nu te întreb nici cine ești și nici ce faci…
De ce m-ar interesa ceva care nu mă privește…?!
De ce-aș duce grija cuiva și nu pe-a mea?
De ce-aș pune lupa gândurilor mele peste faptele altora?
De ce-aș murdări când aș putea să curăț?
De ce-aș dărâma când aș putea să clădesc?
De ce-aș scobi în răni când aș putea să vindec?
De ce-aș strâmba când aș putea să îndrept?
De ce-aș decupa când aș putea șlefui?
Tu, judecătorule de vieți, de ce mă întrebi…?!
De ce stai la pândă și-ți înghiontești inima cu gânduri ascuțite?
Eu aleg să-mi trăiesc viața mea. Bună sau rea.
Tu de ce alegi s-o trăiești tot pe-a mea?
Vezi tu…
Dumnezeu n-a pus doar în buzunarele noastre legile Lui. Nu ni le-a scris pe-o hârtiuță pe care s-o mai scoatem din când în când și pe marginile căreia să mai subliniem un rând ori altul… Dumnezeu ni le-a scris în suflet. Doar că, mulți dintre noi, uităm. Și scotocim adesea doar prin buzunare…

Sunt un amestec

Sunt un amestec de râs și plâns. De bucurie și durere.
Sunt un amestec de a fi cu a avea. De primăvară și vară, de toamnă și iarnă.
Sunt un amestec de Cer și Pământ. De Soare și Lună.
Sunt un amestec de speranță și vis. De iarbă și rouă.
Sunt un amestec de alb și negru. De aer și pământ.
Sunt un amestec de flori și copaci. De râuri și lacuri.
Sunt un amestec de munți și câmpii. De vânt și ploaie.
Sunt un amestec de suflet și trup. De viață și moarte.
Sunt un amestec de iubire. De neiubire.
Sunt un amestec.

În drumul meu

În drumul meu, m-am înțepat în nenumărați spini. Cioburi ascuțite mi-au mușcat tălpile. Pietre mari s-au proptit din neant în calea mea. Pe unele le-am sărit, pe altele le-am ocolit, într-altele m-am lovit… Uneori, am căzut în genunchi. Alteori, le-am împins cu toată forța la vale… Din susurul de lacrimi, am înțeles atunci că cele mai triumfătoare izbânde au loc pe drumurile cele mai anevoioase… că nicio cărare netedă nu-mi va oferi pantofi de învingător.
În drumul meu, am lăsat fluturii să-și plece aripile în palma mea. N-am închis-o și nici nu i-am atins. Știam că au aripi plăpânde și n-aș fi vrut niciodată să le zdrobesc zborul…
În drumul meu, păsările s-au oprit să bea apă lângă tălpile mele. Nu m-am mișcat. Știam c-am să le sperii și n-aș fi vrut să rămână vreuna însetată…
În drumul meu, tristețea mi s-a ivit în cale… Aduna liniștită oftaturi în poala ei adâncă și mare. S-a oprit în loc și m-a privit fix în ochii mei abătuți. Ești obosită…, mi-a zis. Hai și te așază pe scaunul meu!
În drumul meu, m-am întâlnit cu Dumnezeu. S-a așezat în mine pentru totdeauna. Am înțeles atunci că orice s-ar ivi, cu El în suflet, nimic nu va fi greu…în drumul meu.

D-ale vieții…

Litoralul românesc. Miezul verii, ora 21.00. O vară diferită de celelalte. Cu nopți la fel de călduroase, însă cu zâmbete acoperite de măști. Ici-colo terase semipline. La umbra copacilor, lăutari de weekend ce cântă din când în când despre viață, iubire, neiubire. În fața mea un ospătar ia unui client comanda. Bâjbâie. N-are mai mult de 16 ani. E un copil/elev venit să muncească cât ține vara. Toată admirația mea! Până la urmă, cine-i mai priceput la început de drum…?! Clientul, mofturos, îi vorbește băiatului apăsat, uneori chiar restit. Băiatul tace ducându-și privirea mereu în jos. Pare timorat. Se retrage ținând în mâini pixul și carnețelul. “Barosanul” se răsucește la masă lăsând să-i curgă gramele de aur. Ceilalți meseni “de-ai lui” îl ascultă și râd. Un râset zgomotos, porcesc.
Doamne, ce sentiment de dezgust amestecat cu ură mă încearcă! Nimic nu-mi provoacă mai tare scârbă ca aroganța și prostia! Detest oamenii care cred că ceea ce au în exterior îi situează la înălțime. Singura înălțime care te face Om este cea din sufletul tău.

Cei mai frumoși ochi

Cei mai frumoși ochi nu sunt albaștri. Nici verzi. Ori negri sau căprui. Cei mai frumoși ochi sunt cei care iubesc și ascund în spatele retinei bucăți mari din cer și din soare.
Cei mai frumoși ochi poartă-n privire zâmbet de copil și brațe de înger. Iar printre gene au înfrunziți lăstari de salcâm.
Cei mai frumoși ochi plâng și râd deopotrivă. Scaldă în razele aurii râuri de dor, de speranțe. Și curg deseori în șiroaie…
Cei mai frumoși ochi poartă-ntre pleope palate de cleștar în care au viețuit îndelung împărați și zâne.
Cei mai frumoși ochi n-au tălpi. Au doar aripi. Care-i înalță și-i duc pe crengile din sufletele altor ochi.

Am avut surpriza…

Am avut surpriza neplăcută de-a fi “ gonită” de pe “ulița asta contemporană a vremurilor” numită facebook, de oameni cărora, în puținul timp ivit în viața reală de scursura de secunde, le-am zâmbit prietenos. Nu știu de ce m-au “șters” din desenele lăsate prin colbul de pe drum… Și probabil, nici n-am să aflu. Știu doar că de fiecare dată am fost un om care mi-am văzut de treaba mea. Blând și poate prea bun. Pentru că altfel nu pot să fiu. Uneori, mi-am reproșat asta. Și-am țipat cât am putut de tare la mine. Însă, gustând mai târziu dintr-un pahar al singurătății, am înțeles că, fără gustul amar, n-aș fi simțit nicicând dulceața următorului…
Și, într-o grădină mare, trandafirii nu plac tuturor. Unii îi vor vedea doar spinii, alții doar frunzele de catifea. Cam așa-i cu oamenii…