Oglinda sufletului meu

Am văzut copii rămași singuri. Abandonați de mamele lor. Sau de tații lor. Crescuți cu greu de un părinte, de bunici ori de alte rude.
Mama, icoana idolatrizată prin cărți și poezii, rămâne MAMĂ. Indiferent de vicisitudinile vieții.
Cealaltă, care dă naștere și capătă formă gravă de amnezie, uitându-și copilașii pe la fiecare bărbat pe unde trece, rătăcind purtată de zbaterile inimii, nici animal nu poate fi numită… E un soi de mamifer din care lipsește “mami”. Înțeleg și nu îndrăznesc să judec femeia care din varii motive, vrea să-l părăsească pe el. E viața ei. Alegerea ei. Treaba ei. Dar, ia-ți copilul cu tine, femeie! Știu! Nu mai vezi, nu mai auzi! Ești îndrăgostită! O să vii mai târziu, când nu te mai primește nimeni, și-o să plângi spunându-i cât de mult te-ai gândit la el și cât de mult îl iubești… Inepții!
Nicio mamă din lumea asta nu poate respira fără mirosul copilului ei…
Nicio mamă din lumea asta nu poate pune capul pe pernă, seara, fără să-și treacă înainte mâna peste fruntea puiului ei…
Nicio mamă din lumea asta nu poate să mestece înainte de a-și vedea copilașul mestecând…
Nicio mamă care-i MAMĂ. Din păcate, femeile pot da naștere, însă nu toate pot fi și mame.