Iubirea n-are vârstă, se spune. Asa este! Nu are. Dar, îmi place să cred că are bun-simț. Mi-e greu să înțeleg oamenii brăzdați pe chip de grijile vieții, care uită că-n mulțime trebuie să ai, în primul rând, respect față de tine. Și-apoi față de ceilalți din jurul tău. Mi-e greu să te înțeleg, dragă doamnă, (după ten- bunică), de ce te strângi și te încolăcești toată pe domnul(bunicul…) pe șezlong ori pe cearșaf, la mare…?! De ce uiți vârsta pe care o ai?! Poate că-mi vei spune că nu-i treaba mea. Și, da! Ai dreptate! Nu e! Până într-un punct: acela în care, apare în peisajul estivalo-amoros, copilașii mei. E dizgrațios și jenant! Știu că nu-i deloc rușinos să iubești. Însă, îi rușinos felul în care o faci! Nu-ți acoperi vârsta cu straturi de prosteală și nu-ți îndesa în sertarele inimii ambalajele poveștilor de iubire închipuite. Decența-i o haină atât de frumoasă… Îmbrac-o ori de câte ori trebuie! Tinerețea-i doar una. Și s-a dus…! Bucură-te de viață și trăiește frumos! Dar, te rog, doamnă-bunică, nu mai uita să fii a vârstei pe care o ai! Dacă ceasul inimii ți-a rămas în urmă, aș zice să-i schimbi bateria…