Dorul meu

M-am trezit de câteva ore. Ochii-mi stau ațintiți pe tavanul de deasupra patului meu. Aș arunca culori pe negrul nopții, dar nu pot. Încă nu pot. Încă mă ține strâns de mână. Și-l simt. Doamne, cum îl simt! Mi-apasă pe încheieturile degetelor până ajunge la oase. Și de-acolo se varsă în inimă apăsându-mi aorta cu pașii lui grei. Mereu vine flămând. Și de fiecare dată când ajunge-n mijlocul inimii se așază în capul mesei ca un rege și așteaptă să fie hrănit cu emoții, cu amintiri și lacrimi. Dacă n-apuc să-i dau eu, își ia singur. Nu așteaptă. Smulge de pe marginea inimii fâșii pe care le mărunțește în bucăți și le înghite. După ce se satură, pleacă lăsând în urmă farfurii ciobite, golite de bucurii, de trăiri, de speranțe… Așa-i dorul meu. Are picioare de plumb și zâmbet întors…