Când ai 18 ani…

Când ai 18 ani, ții Soarele în mâini. Te simți stâpânul propriului destin. Clipele n-au ceas, iar timpul parcă-i un ineluș pe care-l porți la degetul mic și pe care-l mai sucești din când în când în scop de anti-plictiseală. Ești zămislit din speranțe. Înalți zmeie viu colorate până în adâncul Cerului. Râzi. Ești nebun. Alergi desculț prin gropi burdușite de cioburi și praf. Nu ești atent. Te înțepi. Plângi. Din nou râzi. Dansezi confuz ținând în palme șiragul de mărgele al ploii. Ai griji mărunte și cernute. Sau deloc. Iar sufletul ți-e plin de licurici, de stele… Iubești. Doamne, și cum iubești…!
Anii trec, iar timpul trasează apăsat contururi. În privirea ta, în gândurile tale, în sufletul tău. Grijile vin de-a dura. Ce făceai cândva, nici ieri n-ai mai făcut, nici astăzi nu faci. Ori dacă faci, n-are deloc aceeași emoție, aceeași nuanță. N-are cum. Pentru că ce-i trecut, e bun trecut. Și niciodată nu se mai întoarce…

Dacă secundele mele…

Dacă secundele mele ar avea muguri, le-aș turna apă din ploi să înflorească. Dar timpul meu nu înmugurește. Darămite să-nflorească… Cum își trage pătura, noaptea, se plimbă. Pornește îndârjit de la o stea la alta, ascunzându-se în joacă, în spatele norilor. Iar când se ivesc zorii, coboară ușor prin aer ca un fulg. Nu se vede, nici nu se aude. N-are o direcție precisă. Se lasă purtat de vântul uscat, vântul vieții…
Timpul meu n-are ochi. Altfel, m-ar privi de fiecare dată. În consecință, e un orb. Ca toți orbii de pe pământ. Bâjbâind ar putea s-ajungă la capătul vieții… Însă, are nevoie de sprijin ca să-și poată grăbi pașii. De-un fel de baston cum s-ar zice…
Vântul îi oferă unul suflându-l dintr-o parte într-alta. Iar viața ne oferă pe noi. Dacă n-am fi noi, oamenii, oare cum s-ar putea observa trecerea timpului?!