Când ai 18 ani, ții Soarele în mâini. Te simți stâpânul propriului destin. Clipele n-au ceas, iar timpul parcă-i un ineluș pe care-l porți la degetul mic și pe care-l mai sucești din când în când în scop de anti-plictiseală. Ești zămislit din speranțe. Înalți zmeie viu colorate până în adâncul Cerului. Râzi. Ești nebun. Alergi desculț prin gropi burdușite de cioburi și praf. Nu ești atent. Te înțepi. Plângi. Din nou râzi. Dansezi confuz ținând în palme șiragul de mărgele al ploii. Ai griji mărunte și cernute. Sau deloc. Iar sufletul ți-e plin de licurici, de stele… Iubești. Doamne, și cum iubești…!
Anii trec, iar timpul trasează apăsat contururi. În privirea ta, în gândurile tale, în sufletul tău. Grijile vin de-a dura. Ce făceai cândva, nici ieri n-ai mai făcut, nici astăzi nu faci. Ori dacă faci, n-are deloc aceeași emoție, aceeași nuanță. N-are cum. Pentru că ce-i trecut, e bun trecut. Și niciodată nu se mai întoarce…

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s