Dacă secundele mele ar avea muguri, le-aș turna apă din ploi să înflorească. Dar timpul meu nu înmugurește. Darămite să-nflorească… Cum își trage pătura, noaptea, se plimbă. Pornește îndârjit de la o stea la alta, ascunzându-se în joacă, în spatele norilor. Iar când se ivesc zorii, coboară ușor prin aer ca un fulg. Nu se vede, nici nu se aude. N-are o direcție precisă. Se lasă purtat de vântul uscat, vântul vieții…
Timpul meu n-are ochi. Altfel, m-ar privi de fiecare dată. În consecință, e un orb. Ca toți orbii de pe pământ. Bâjbâind ar putea s-ajungă la capătul vieții… Însă, are nevoie de sprijin ca să-și poată grăbi pașii. De-un fel de baston cum s-ar zice…
Vântul îi oferă unul suflându-l dintr-o parte într-alta. Iar viața ne oferă pe noi. Dacă n-am fi noi, oamenii, oare cum s-ar putea observa trecerea timpului?!

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s