Până s-o nasc, mă tot întrebam cum va fi. Mărturisesc sincer că-mi era teamă. Mi-era teamă că n-am să pot s-o iubesc cu atâta intensitate ca pe prima. Mi-era teamă că n-am să știu să le arăt iubirea în mod egal. Că n-o să mă descurc…
Astăzi, am înțeles că în inima unei mame nu există margini și nici cântare când vine vorba de copiii ei. Oricâți ar fi. Iubirea pentru fiecare copil nu se taie în bucăți de diferite dimensiuni ca și cum ai putea să spui: uite, atât te iubesc pe tine și atât pe tine! Nu. Iubirea mamei pentru fiecare copilaș al ei e întreagă. E aceeași. Înmulțită cu numărul de minuni din viața ei. Și-i cât cerul și pământul. Cine poate s-o taie, înseamnă că n-a găsit întregul iubirii în propriul suflet. Cine poate s-o secționeze nu cunoaște definiția mamei. Și nu, nu vorbesc de aceea din dicționar! Pe aia o poate citi oricine! Vorbesc despre cea din suflet…
Astăzi, mă uit la ele și știu cum arată fericirea. Știu că-n fiecare inimioară a lor stă și inima mea. Și mai știu că atunci când ești mamă nu-i nici greu, nici ușor. E ca o băutură dulce cu cireșe amare…
De cele mai multe ori, drumul spre fericire este pavat cu tot felul de încercări. Este ba neted, ba anevoios. Dar, ce mai contează… ?!
Ce mai contează că, la un moment dat, viața îmi va închide pleoapele cu degetele ei subțiri și-mi va usca rădăcinile copacului din inima mea?!
Eu știu c-am sădit adânc, alte rădăcini, în cele două inimi…
Mozaic de gânduri 