Când pleacă vara ia cu ea toți fluturii. Câmpiile verzi și lanurile de grâu. Întoarce invers zâmbetul Florii-Soarelui până-i cad semințele. Picură rouă în bolovani. Iar copacilor le-apasă cu tristețe pe trunchi. Atât de mult încât brațele-i cad, iar el se usucă, uneori, de dor…
Când pleacă vara, Soarele începe să plângă.În fiecare zi, din ce în ce mai mult. Până se-acoperă de nori. Pașii din nisip se ascund. Licuricii se sting, iar păsările își caută Soarele în diverse locuri. Departe. Nici cârtițele nu mai ies. Nici gălețile nu mai zdrăngăne în fântâni.
Când pleacă vara ia și timpul din noi. O bucată. O bucată pe care nu ne-o mai dă niciodată înapoi. Ne lasă în urmă amintirile încărcate cu zâmbete, lacrimi, trăiri… Ne lasă în urmă doruri, speranțe și visuri. Și toate astea până vara viitoare…

Dacă te-ai fi oprit în loc m-ai fi auzit, vântule! Mi-ai fi auzit strigătele de dor. M-ai fi văzut cum îmi tremură inima de fiecare dată când mă prind de mână amintirile cu ei, cei pe care i-ai luat cu tine pentru totdeauna. Când cineva pe care l-am iubit pleacă să adune stele, rămânem fără o bucată din suflet… Rămânem betegi.
Știi, vântule?
Noi, oamenii, suntem plămădiți din iubire. Viața noastră e un joc de puzzle cu piese albe și negre. Și câteva colorate. De când ne naștem și până murim, ne tot străduim să-l asamblăm. Luăm o piesă de sus, mutăm alta în mijloc și-o rotim pe cea de jos. Ba albă, ba colorată, ba neagră. Uneori le-ncurcăm. Alteori, fără să ne gândim prea mult, le dăm altora. Sau le pierdem ori le rupem. Rămânem cu-n peisaj incomplet, plin de goluri. Cu-o viață construită doar de noi. Dumnezeu stă și ne privește. Mereu. Când crede c-avem nevoie de piesele lipsă, ni le dă. Voia Lui. Când nu, ne lasă să-nțelegem lipsa lor. Iar la sfârșit terminăm jocul. Reușit sau nu.În funcție de cât am putut. Încheiem peisajul cu ultima piesă. O piesă care niciodată nu se află la noi. Ci, întotdeauna, în buzunarele Lui.

Am auzit mămici exprimându-se așa: “nu prea ne înțelegem bine, eu sunt zodia x, ea e zodia y…”
Pe bune, mamelor…?!
De când în relația dintre o mamă și fiica sau fiul ei, intervine o zodie?
Nu există “nu ne înțelegem din cauză că…”. Nu! O mamă și fiica/fiul ei se vor înțelege mereu. Așa e normal, așa trebuie să fie.
Cheia tuturor înțelegerilor este iubirea. Comunicarea. Iertarea. Acceptarea.
N-ai adus pe lume un pui de om ca să-l distanțezi de tine înfigând în cărarea vieții tot felul de proptele… Comparații. Defecte. Nu l-ai adus pentru analize zodiacale.
L-ai adus ca să-l crești frumos, să-l uzi la rădăcini cu iubire, cu încredere, și să-l așezi pe culmile cele mai înalte ale vieții. Tu ești îngerul pe care Dumnezeu l-a trimis în preajma lui. Ai uitat?!
Și, mai presus de toate, ce ai născut tu din inima ta, crezi că-ți poate explica vreun astrolog, sau oricine, compatibilitatea cu puiul tău?
Nu, mămico! Răspunsul îl vei găsi întotdeauna la tine, în inima ta!

Descuie-ți ușa inimii si caută-n hambare sacii cu bucurie pe care ai reușit să-i strângi!Caută-i și pe cei cu tristețe! Caută-i ca să-i verși! Sunt convinsă că ăștia-s mai mulți… De obicei, noi, oamenii, strângem lacrimile și aruncăm zâmbetele. Îmbrăcăm sufletul cu ploi și-l învelim cu frunzele palide ale toamnei. Acoperim soarele în speranța ivirii altuia în ziua următoare. O zi în plus pe care doar speranța noastră ne-o garantează…
Mărunțim clipele și gonim trăirile. Zădărnicim între ieri și azi strângând în sacii goi cât mai multe ofuri… Suntem naivi. Avem mereu impresia că vom pulsa pân’ la infinit. Iluzii. Vine o zi în care viața își pleacă pleoapele, iar frunzele de iarbă vor crește peste noi. Rămânem în razele soarelui doar cu ceea ce-am lăsat în alte inimi…

Oglinda îmi stă la câteva secunde distanță. Mă uit la cafeaua din aburii căreia ies o groază de planuri. Cea mică doarme. Cealaltă rotește în mâini niște piese de puzzle. E liniște. Atât cât o fi.
Doi copii am. Și ce buni și frumoși ai putut să mi-i dai, Doamne! Slavă Ție!
Dacă-i greu să fiu mamă…?!
Am mai spus-o. E ca o sticlă cu băutură dulce-amăruie la fundul căreia s-au lăsat bucăți din nopți nedormite, griji, speranțe și visuri.
Flutur din degete o dorință și-mi ating ceașca călduță. Sorb încet. În fiecare înghițitură se-ngrămădesc zeci de gânduri… Nu le gonesc. Le zâmbesc larg, le iau în brațe și le strâng. Sunt ale mele.
Îmi salt privirea încețoșată de speranțe și dau de mine. Mă privesc îndelung. Sunt un amestec de tristețe și bucurie. De Soare și Lună. De zi și noapte. Firele de păr alb parcă se țin de mână și-mi stau în pragul din fața ușii. Ce patine ascuțite are timpul ăsta…
Am buzele roșii. Iar ochii-s conturați cu-n negru cărbune.
Sunt încă frumoasă. Aproape că uitasem. Noi, mamele, uităm. Uităm din cauza grijilor… Zâmbesc. Îmi trec mâna-n păr și mă ntreb în gând oare unde mă duc… Și tot în gând îmi răspund: nicăieri. Doar cobor până-n suflet…

N-aș îndrăzni niciodată să corectez un om în a cărui viață stau înălțate fapte mărețe.
Un om în a cărui vorbă cuvintele nu se leapădă una de alta.
Un om în a cărui casă stau la temelie stâlpii demnității.
Un om în a cărui ființă curge luciul apei.
N-aș îndrăzni să corectez un astfel de om. Niciodată.
Am văzut oameni goi care încercau să ofere păreri altora despre haine. Nu poți să oferi sfaturi despre materialele sau culorile hainelor când tu n-ai purtat niciodată o haină…
Nu poți să dăruiești substanță când forma-i fără conținut.
Când ești mic, de-acolo de sus, te vezi mare.
Când ești mare, de-acolo de sus, te vezi mic.
Asta-i diferența dintre oameni și Oameni…

Iubirea dată de la Dumnezeu se-mpletește cu văzduhul și s-așază pe aripile lumii. Nu se forțează. Și nici nu se caută scormonind în adâncuri. Vine singură, într-o zi, și își așază tălpile pe inima ta. Doar pe-a ta. Și, de cele mai multe ori, nu mai pleacă niciodată…
Ce-i de la El , are zbor precis. Nu se izbește în picăturile de ploaie. Nu se rătăcește și nu se-amestecă cu pământul ori vântul. Nu se ascunde în scorburi de copaci și-ndură iarna geroasă a vieții. Dacă se-amestecă cu ceva sau își caută haine, atunci nu-i de la Dumnezeu. Și nu-i pentru tine.
Iubirea dată de la Dumnezeu nu curge. Și nu respiră normal. Suflă doar pe jumătate. Până-ți găsește inima. Și odată găsită se formează întregul. Întregul tău. Întregul lui. Întregul lui Dumnezeu.

Își potrivea broboada de cum dădeau zorile. Apoi își spăla fața cu apă rece din fântână și privea câteva secunde spre cer. Își punea tălpile în gumari și mergea în dosul bătăturii. Lua în mână o găleată cu grăunțe și mergea la păsări. “Bleanda naibi… Șu! Stai că-ți arunc și ție… Ia uite, flămândele boalii, di parcă nu le-am aruncat și aseară…!” Era mamaia… Mamaia mea de care m-am sprijinit când am făcut primii pași. Mamaia mea care m-a crescut de la câteva luni și m-a purtat în brațele-i pline de griji. N-avea multă școală. Așa erau timpurile… Dar avea școala sufletului. Și a vieții. Iar în privire îi lucea mereu un soi de bucurie amestecată cu tristețe și nădejde…
Când mă uit în urmă, știu că ceea ce sunt astăzi, se datorează, în mare măsură, lor, bunicilor mei.
Și mai știu că, fiecare privire înstelată, e tot a lor…
Îi văd deseori cum se-ngrămădesc în jurul Lunii și-i simt cum îmi țin în suflet făclii aprinse de iubire, de dor…

Aroganța este cea mai urâtă haină pe care o poate îmbrăca cineva. Și, din păcate, e atât de purtată în zilele noastre… Dincolo de ceea ce avem, rămâne din noi, doar ceea ce suntem.
Și, până la urmă, ce suntem?
Suntem exact faptele noastre!
E mare lucru să nu ne pierdem prin târguri pline de podoabe lipsite de conținut, poleite doar cu strălucire!
E mare lucru să strângem lucruri de valoare cărora niciodată nu li se poate pune vreun preț!
E atât de frumos să ne privim atât cât suntem…, fără să ne lungim, fără să ne lățim!
E mare lucru să avem capacitatea asta de a ne măsura singuri înălțimea minții!
E mare lucru să știm să fim!
Adeseori ne împiedicăm de detalii și uităm că cel mai important, este de fapt, esențialul!

Omule drag,
când ți-ai rezemat, ultima dată, urechea de inimă ca s-o asculți?
Ah, ai crezut că inima ta n-are voce, nu?
N-ai avut timp s-o auzi cum în fiecare zi îți strigă în piept…
Când ți-ai vârât, ultima dată, vârful degetelor în râurile care curg prin ea?
Ah, ai crezut că inima ta n-are râuri, nu?
N-ai avut timp să asculți cântecul apei șiroind prin văile ei…
Când ai pus, ultima dată, în palma ta o frunză din copaci?
Ah, ai crezut că inima ta n-are copaci, nu?
N-ai avut timp să deslușești foșnetul frunzelor mișcate de secundele timpului…
Când ai mers, ultima dată, desculț prin iarbă?
Ah, ai crezut că inima ta n-are iarbă, nu?
N-ai avut timp să-i vezi poienile înverzite…
Când ai prins-o, ultima dată, de mână ca s-o inviți la dans?
Ah, ai crezut că inima ta n-are mâini și picioare, nu?
N-ai avut timp s-o simți cum aleargă și te caută neîncetat de fiecare dată când tu te rătăcești pe cărările vieții…
Când te-ai întâlnit, ultima dată, cu ea, cu inima ta?
Ah, ai crezut c-o vei găsi în tine o veșnicie, nu?
N-ai avut timp. Nici ieri, nici azi.
Iar mâine, cine știe…
Oprește-te, omule! Fă-ți timp cât încă mai ești! Dă-ți jos ochelarii de cal! Dă-ți jos ulubele de la căruța plină de griji! Viața nu se traversează doar în linie dreaptă!
Viața se simte!