S-a întâmplat…

S-a întâmplat de câteva ori să-mi uit sufletul pe-un scaun. Năuca de mine… Așa fac uneori. Uit.
Uit că-l am cu mine și-l pierd. Ba se amestecă cu iarba, ba cu pământul. Ori s-afundă în vânturi și ploi. Mereu îl uit. Cel mai des, pe-acolo pe unde stau cel mai mult. Și, de cele mai multe ori, stau cu oamenii.
Îmi dau seama de lipsa lui abia atunci când nu mai pot să respir. Și încep să tremur și-l caut în mine. Plâng. Din nou îl caut. Scormonesc până în adâncul inimii. Degeaba! Sufletul meu nu-i. Dau de el abia la amiază. După ce rătăcesc îndelung pe străzi pustii încă din zori. Îl găsesc cu capul plecat. Nu mă privește. Nici eu nu insist. Mă simt vinovată… E vina mea că-l uit în orice om. Când începi să iubești, uiți… Bine, asta nu-i o scuză! E vina mea că nu-l mai iau întreg, iar palmele-i sunt pline de răni. Știu, vor dura săptămâni până va fi din nou întreg. Sau… aproape întreg. Căci, odată uitat în alte suflete, cu greu rămâne la fel. Oamenii când îl au, rup din el. Îl folosesc. Uneori îl și vând. Îl expun prin târgurile pline de tarabe cu scopuri și promisiuni…
Uită că sufletul nu-i o marfă. Nici al meu, nici al lui. Al nimănui.