Bunica…

Își potrivea broboada de cum dădeau zorile. Apoi își spăla fața cu apă rece din fântână și privea câteva secunde spre cer. Își punea tălpile în gumari și mergea în dosul bătăturii. Lua în mână o găleată cu grăunțe și mergea la păsări. “Bleanda naibi… Șu! Stai că-ți arunc și ție… Ia uite, flămândele boalii, di parcă nu le-am aruncat și aseară…!” Era mamaia… Mamaia mea de care m-am sprijinit când am făcut primii pași. Mamaia mea care m-a crescut de la câteva luni și m-a purtat în brațele-i pline de griji. N-avea multă școală. Așa erau timpurile… Dar, avea școala sufletului. Și a vieții. Iar în privire îi lucea mereu un soi de bucurie amestecată cu tristețe și nădejde…
Când mă uit în urmă, știu că ceea ce sunt astăzi, se datorează, în mare măsură, lor, bunicilor mei.
Și mai știu că, fiecare privire înstelată, e tot a lor…
Îi văd deseori cum se-ngrămădesc în jurul Lunii și-i simt cum îmi țin în suflet făclii aprinse de iubire, de dor…

Cine sunt eu? Cine ești tu? Cine e el?

Cine sunt eu?
Cine ești tu?
Cine e el?
Eu, tu, și el suntem bucăți de clipe. De speranțe. De visuri. Suntem distanța dintre sunt și nu sunt. Între a fi și a nu fi, există doar nu. Prin urmare, e atât de mică distanța de la naștere și până la moarte…
Conștientizăm, oare, că a fi este substanța vie care ne curge prin vene ?
Conștientizăm, oare, că a nu fi este substanța care nu mai curge?
Aș spune că nu.
Avem impresia ca ne putem turna dintr-un pahar în altul, substanțele astea, toată viața.
Avem impresia că timpul abia își potrivește pantofii și stă cu tava întinsă ca să ne servească când cu un pahar, când cu altul… Impresii.
De fapt, timpul fuge cu tălpile goale călcând în picioare toți spinii. Traversează distanța cu noi în brațe ținându-ne strâns până la capăt. Apoi, desface brațele și ne dă drumul…