Bunica…

Își potrivea broboada de cum dădeau zorile. Apoi își spăla fața cu apă rece din fântână și privea câteva secunde spre cer. Își punea tălpile în gumari și mergea în dosul bătăturii. Lua în mână o găleată cu grăunțe și mergea la păsări. “Bleanda naibi… Șu! Stai că-ți arunc și ție… Ia uite, flămândele boalii, di parcă nu le-am aruncat și aseară…!” Era mamaia… Mamaia mea de care m-am sprijinit când am făcut primii pași. Mamaia mea care m-a crescut de la câteva luni și m-a purtat în brațele-i pline de griji. N-avea multă școală. Așa erau timpurile… Dar avea școala sufletului. Și a vieții. Iar în privire îi lucea mereu un soi de bucurie amestecată cu tristețe și nădejde…
Când mă uit în urmă, știu că ceea ce sunt astăzi, se datorează, în mare măsură, lor, bunicilor mei.
Și mai știu că, fiecare privire înstelată, e tot a lor…
Îi văd deseori cum se-ngrămădesc în jurul Lunii și-i simt cum îmi țin în suflet făclii aprinse de iubire, de dor…

Aroganța

Aroganța este cea mai urâtă haină pe care o poate îmbrăca cineva. Și, din păcate, e atât de purtată în zilele noastre… Dincolo de ceea ce avem, rămâne din noi, doar ceea ce suntem.
Și, până la urmă, ce suntem?
Suntem exact faptele noastre!
E mare lucru să nu ne pierdem prin târguri pline de podoabe lipsite de conținut, poleite doar cu strălucire!
E mare lucru să strângem lucruri de valoare cărora niciodată nu li se poate pune vreun preț!
E atât de frumos să ne privim atât cât suntem…, fără să ne lungim, fără să ne lățim!
E mare lucru să avem capacitatea asta de a ne măsura singuri înălțimea minții!
E mare lucru să știm să fim!
Adeseori ne împiedicăm de detalii și uităm că cel mai important, este de fapt, esențialul!