Bunica…

Își potrivea broboada de cum dădeau zorile. Apoi își spăla fața cu apă rece din fântână și privea câteva secunde spre cer. Își punea tălpile în gumari și mergea în dosul bătăturii. Lua în mână o găleată cu grăunțe și mergea la păsări. “Bleanda naibi… Șu! Stai că-ți arunc și ție… Ia uite, flămândele boalii, di parcă nu le-am aruncat și aseară…!” Era mamaia… Mamaia mea de care m-am sprijinit când am făcut primii pași. Mamaia mea care m-a crescut de la câteva luni și m-a purtat în brațele-i pline de griji. N-avea multă școală. Așa erau timpurile… Dar, avea școala sufletului. Și a vieții. Iar în privire îi lucea mereu un soi de bucurie amestecată cu tristețe și nădejde…
Când mă uit în urmă, știu că ceea ce sunt astăzi, se datorează, în mare măsură, lor, bunicilor mei.
Și mai știu că, fiecare privire înstelată, e tot a lor…
Îi văd deseori cum se-ngrămădesc în jurul Lunii și-i simt cum îmi țin în suflet făclii aprinse de iubire, de dor…

5 gânduri despre „Bunica…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s