Nu mă duc nicăieri.

Oglinda îmi stă la câteva secunde distanță. Mă uit la cafeaua din aburii căreia ies o groază de planuri. Cea mică doarme. Cealaltă rotește în mâini niște piese de puzzle. E liniște. Atât cât o fi.
Doi copii am. Și ce buni și frumoși ai putut să mi-i dai, Doamne! Slavă Ție!
Dacă-i greu să fiu mamă…?!
Am mai spus-o. E ca o sticlă cu băutură dulce-amăruie la fundul căreia s-au lăsat bucăți din nopți nedormite, griji, speranțe și visuri.
Flutur din degete o dorință și-mi ating ceașca călduță. Sorb încet. În fiecare înghițitură se-ngrămădesc zeci de gânduri… Nu le gonesc. Le zâmbesc larg, le iau în brațe și le strâng. Sunt ale mele.
Îmi salt privirea încețoșată de speranțe și dau de mine. Mă privesc îndelung. Sunt un amestec de tristețe și bucurie. De Soare și Lună. De zi și noapte. Firele de păr alb parcă se țin de mână și-mi stau în pragul din fața ușii. Ce patine ascuțite are timpul ăsta…
Am buzele roșii. Iar ochii-s conturați cu-n negru cărbune.
Sunt încă frumoasă. Aproape că uitasem. Noi, mamele, uităm. Uităm din cauza grijilor… Zâmbesc. Îmi trec mâna-n păr și mă ntreb în gând oare unde mă duc… Și tot în gând îmi răspund: nicăieri. Doar cobor până-n suflet…