Poți! Oricând și orice!

Draga mea,
n-o să-ți spun că ești cea mai bună. Pentru că tu știi deja. Și nici n-o să te îmbrac în cuvinte de catifea.
Știi de ce?
Vei întâlni, de-alungul vieții, oameni care se vor bucura de reușitele tale. Unii cu-adevărat, alții nu. Acești alții te vor linguși și te vor “peria”. Doar când ești “sus”. E-o formă de arivism la care aceștia acced cu bună știință. Când n-o să mai fii “sus”, nici ei nu vor mai fi. Vei rămâne un punct negru într-un spațiu gol. Iar singura axă de sprijin vei fi întotdeauna tu.
Și-atunci eu o să-ți spun doar că: poți. Oricând și orice.
Când vei conștientiza asta, vei ști că, în orice gol te vei afla, e suficient ca mintea ta să fie plină. Iar sufletul curat. Și-atunci te vei ridica și vei merge mereu mai departe. Pentru că, așa cum îți spuneam mai sus: Poți! Oricând și Orice!

Timpul împletește cărări

Timpul împletește cărări. Uneori scurte, alteori lungi. Destinul își pune ochelarii pe nas și stă la pândă. Înmoaie în călimară pana vieții și scrie. Rolul meu, rolul tău. Când crezi că-ți cunoști deja sceneta, viața te surprinde. Trimite suflul vântului și te mută ca și cum ai fi o piesă de șah. Nebun, Pion sau Rege. Cum ți-e dat.
Oricât de mult vei crede că ești stăpânul clipelor, nu ești. Nu poți să le muți dintr-un loc într-altul. Nici să le cari în spate îndesate într-un sac adânc. Poți doar să le simți. Pentru că, ce păstrezi în suflet, e pentru totdeauna. Ce-i în afara lui, întotdeauna se pierde.
În definitiv, orice și oricum am muta noi, în viața asta, zarurile le-aruncă El, iar viața e doar un intermediar…

Oamenii oferă ceea ce sunt

Am început să răspund unora în același mod în care ei mi-au pus întrebările. S-au deranjat.
Păi, eu de ce-aș accepta ceva ce nici tu n-ai fi dispus să accepți?
De ce-aș permite să arunci în mine cu noroiul din sufletul tău?
Ceea ce tu nu înțelegi este faptul că, aruncând în mine, nu te cureți tu. Nu devii imaculat. Din contră. Doar faci loc altor băltoace…
Lipsa iubirii duce la nefericire. Iar nefericirea scutură ploi în pământul din noi și răsucește vântul durerii până în măduva oaselor…
N-am văzut niciodată un om fericit care să fie rău. La fel cum niciodată n-am văzut un om nefericit care să fie bun.
Oamenii oferă doar ceea ce sunt.

Mi-e frig…

Mi-e frig. Încă am frisoane. E trecut de 12 noaptea, iar afară e-o noapte liniștită de toamnă. O pătură de iarnă îmi acoperă tot corpul. Suflu apăsat de parcă o bucată de fier stă și apasă pe tot corpul meu. Parcă-mi ies flăcări din gât. Și din suflet. Ce răceală urâtă…
El e la bucătărie. Se aude cum zăngăne cănile și farfuriile. Pe una cred că a și scăpat-o. Nu mai contează…
Contează doar că acum e aici lângă mine cu o cană mare de ceai. Și stă aplecat cu mâna călie pe fruntea mea. Mă învelește. Apoi se așază pe perna lui. N-a adormit. Încă mă privește. Și din când în când își întinde mâna să-mi verifice febra.
Și eu care mă întrebam, uneori, cum arată iubirea…

Draga mea…,

Draga mea,
un bărbat e în viața ta atât cât poate fi. Însă un copil e pentru totdeauna. Nu-l abandona pentru un moment de fericire. Nu-l abandona pentru orice bărbat. Orice poți găsi oriunde. Însă tot nu vei găsi nicăieri. Nu-i da drumul la mână de fiecare dată când cotești pe alte drumuri… E al tău și-i prins în lanțuri de inima ta. Pentru totdeauna.
Să nu crezi că nu te înțeleg că vrei să fii fericită. Te înțeleg! Și ai acest drept! Iar eu nici nu îndrăznesc să te judec în privința asta. Deși nu trebuie, îmi asum și uite unde judec:
Judec acolo unde văd priviri nevinovate scăldate în deznădejde și-n lacrimi.
Judec acolo unde văd piciorușe goale, mâneci suflecate și murdare care apasă pe obrajii îmbujorați ascunzând durere și dor.
Judec acolo unde văd nepăsare și ignoranță.
Judec acolo unde copiii tăi te strigă doar în sufletele lor pentru că tu, tu nu ești…

Semnat,
o mamă.

Aruncăm, cumpărăm și vindem…

Unii dintre noi batem în cuie aroganțele și le înfigem în pancartele din inimi. Apoi privim de sus pe fiecare om. Suntem giganți. Doar în oglinda noastră. Umilim. Etichetăm. Categorisim. Judecăm. O succesiune de verbe conjugate la timpul prezent. Când n-avem ce să facem, conjugăm. Viața lui M, viața lui R și o grămadă de alte vieți. Tot conjugând vieți la persoana a III-a, uităm să conjugăm propria viață. Uităm de noi. De timpul nostru. De sufletul nostru. Zugrăvim cu noroi tot felul de chipuri. Le îmbrăcăm sufletele cu bluze deșirate și lipim cât mai apăsat pe umerii altora zeci de etichete. Cât mai șterse și cât mai ieftine. Grabnic căutăm cele mai mari târguri. Și vindem. Ce am dobândit ieri, astăzi vindem pentru ziua de mâine. Nu prețuim. Doar aruncăm, cumpărăm și vindem. Aruncăm prietenii, cumpărăm ascensiuni și vindem suflete. Noi să fim bine. Doar noi.

Ați observat?

Ați observat?
Unora le placi atâta timp cât ești de acord cu ei. Când dai din cap aprobându-i în orice. Când stai lângă ei și le gâdili orgoliile. Și-i tot “mărești”. Când nu mai ești dispus să faci asta, nu le mai placi. Deloc. Dintr-o dată devii un prost. Un urât. Un om plin de defecte. În ochii lor și-n ochii celor care-i cred.
Povestind altora despre felul murdar în care m-au spoit aceștia pe paginile vieții, mi s-a reproșat c-am tăcut. Că-i vina mea. Că n-am știut să reacționez în același fel. I-am ascultat și i-am privit îndelung. Am plecat capul fixându-mi bărbia în mâini, iar privirea în negrul pământului. Și-am urmărit drumurile furnicilor… Luciul noroit al pietrelor și glodurile bolovanilor. Apoi le-am răspuns: dacă și eu m-aș fi purtat în același fel, care ar mai fi fost diferența dintre mine și el?

Deformăm iubirea

Deformăm iubirea.
Îi punem șurub sub coaste ca și cum ar fi un robot. Și-o privim cum merge înainte. Țeapănă cu mișcări apăsate, gălăgioase și ușor clătinate, cum se întâmplă la toți roboții. Cu fiecare zi care trece, lumina din privire i se pierde în leduri. Ieri puțin stinsă, astăzi și mai stinsă. În funcție de câtă putere are bateria… Oricât o înlocuim, de-alungul vieții, nu simțim. Doar funcționăm. Doar trăim.
Uităm că inimile noastre ca să simtă au nevoie doar de iubire. Nu de baterii. Și nici de șuruburi. Uităm că suntem suflete și nu roboți.
Facem nod faptelor și tăiem din cuvinte. Din ce în ce mai mult. Strângem iubirea într-un cub și-l rătăcim prin buzunare. În pantalonii de alaltăieri ori în paltonul de ieri. Sau poate în cămașa de azi. Abia dacă mai știm… Și ne batem cu pumnul în piept c-o avem în inimi. C-o simțim. Ne lăudăm cât putem de tare că suntem fericiți.
Și, măcar dacă am fi…

Despre dor…

Oricâți ani ar trece, dorul tot suflă. Nu devine un om bătrân căruia să-i fugă speranțele sprijinindu-și gândurile într-un baston. Nu obosește. Încontinuu suflă în inimă. Cât poate de tare. Uneori o umbrește c-o ceață densă. Alteori, întinde doar un nor. Când vrea, scutură bucurie din amintiri. Iar din trăiri, cerne mii de lacrimi.
Dorul, în fața Soarelui, e mut. Însă în noi strigă-n gura mare prin tot sângele. Dă din picioare și împinge. Ca un copil neastâmpărat. Caută. Scormonește și apasă până ajunge în adâncul sufletului. Și odată ajuns acolo, pune lacăt și nu mai iese niciodată. Descuie doar atunci când inima tace. Doar atunci își pleacă capul pe ea și tac așa pentru totdeauna.

Recunosc

Recunosc c-am tăcut.
C-am pus mai presus inima lor decât inima mea. Din dorința de a nu supăra pe nimeni am înghițit în sec scuturându-mi lacrimile în sân. Am făcut asta de multe ori. Până în clipa în care am înțeles că nicio altă inimă n-are dreptul s-o rănească pe-a mea. Că nimeni nu-i mai presus ca nimeni… Poate că eu am greșit. Sau poate că celălalt. Se întâmplă asta deseori în viață. E normal. E firesc. Și-i demn să conștientizăm și să recunoaștem. Traseul vieții nu-i pavat numai cu bucurii și zâmbete. Ici-colo se mai ivesc și lacrimi. Lupta orgoliilor este destul de mare. Dacă și Dumnezeu ar avea orgolii…, oare noi cum am fi pe pământ?
De la tatăl meu am învățat să plec capul în fața celuilalt doar atunci când vina este a mea. În caz contrar, e bine să mă retrag cu capul sus și cu conștiința mereu curată.
Oamenii, de cele mai multe ori, iau tăcerea drept acceptare nicidecum ca bun-simț. Ești categorisit un om slab dacă nu poți sau nu simți să răspunzi răului cu rău. Și…, tocmai oamenii “puternici” spun asta…
Dacă vrei să arăți cât ești de puternic, fii bun!Eu, alta putere mai mare ca aceasta, nu cunosc.