Oamenii oferă ceea ce sunt

Am început să răspund unora în același mod în care ei mi-au pus întrebările. S-au deranjat.
Păi, eu de ce-aș accepta ceva ce nici tu n-ai fi dispus să accepți?
De ce-aș permite să arunci în mine cu noroiul din sufletul tău?
Ceea ce tu nu înțelegi este faptul că, aruncând în mine, nu te cureți tu. Nu devii imaculat. Din contră. Doar faci loc altor băltoace…
Lipsa iubirii duce la nefericire. Iar nefericirea scutură ploi în pământul din noi și răsucește vântul durerii până în măduva oaselor…
N-am văzut niciodată un om fericit care să fie rău. La fel cum niciodată n-am văzut un om nefericit care să fie bun.
Oamenii oferă doar ceea ce sunt.

Draga mea…,

Draga mea,
un bărbat e în viața ta atât cât poate fi. Însă un copil e pentru totdeauna. Nu-l abandona pentru un moment de fericire. Nu-l abandona pentru orice bărbat. Orice poți găsi oriunde. Însă tot nu vei găsi nicăieri. Nu-i da drumul la mână de fiecare dată când cotești pe alte drumuri… E al tău și-i prins în lanțuri de inima ta. Pentru totdeauna.
Să nu crezi că nu te înțeleg că vrei să fii fericită. Te înțeleg! Și ai acest drept! Iar eu nici nu îndrăznesc să te judec în privința asta. Deși nu trebuie, îmi asum și uite unde judec:
Judec acolo unde văd priviri nevinovate scăldate în deznădejde și-n lacrimi.
Judec acolo unde văd piciorușe goale, mâneci suflecate și murdare care apasă pe obrajii îmbujorați ascunzând durere și dor.
Judec acolo unde văd nepăsare și ignoranță.
Judec acolo unde copiii tăi te strigă doar în sufletele lor pentru că tu, tu nu ești…

Semnat,
o mamă.

Despre dor…

Oricâți ani ar trece, dorul tot suflă. Nu devine un om bătrân căruia să-i fugă speranțele sprijinindu-și gândurile într-un baston. Nu obosește. Încontinuu suflă în inimă. Cât poate de tare. Uneori o umbrește c-o ceață densă. Alteori, întinde doar un nor. Când vrea, scutură bucurie din amintiri. Iar din trăiri, cerne mii de lacrimi.
Dorul, în fața Soarelui, e mut. Însă în noi strigă-n gura mare prin tot sângele. Dă din picioare și împinge. Ca un copil neastâmpărat. Caută. Scormonește și apasă până ajunge în adâncul sufletului. Și odată ajuns acolo, pune lacăt și nu mai iese niciodată. Descuie doar atunci când inima tace. Doar atunci își pleacă capul pe ea și tac așa pentru totdeauna.

Recunosc

Recunosc c-am tăcut.
C-am pus mai presus inima lor decât inima mea. Din dorința de a nu supăra pe nimeni, am înghițit în sec scuturându-mi lacrimile în sân. Am făcut asta de multe ori. Până în clipa în care am înțeles că nicio altă inimă n-are dreptul s-o rănească pe-a mea. Că nimeni nu-i mai presus ca nimeni… Poate că eu am greșit. Sau poate că celălalt. Se întâmplă asta deseori în viață. E normal. E firesc. Și-i demn să conștientizăm și să recunoaștem. Traseul vieții nu-i pavat numai cu bucurii și zâmbete. Ici-colo se mai ivesc și lacrimi. Lupta orgoliilor este destul de mare. Dacă și Dumnezeu ar avea orgolii…, oare noi cum am fi pe pământ?
De la tatăl meu am învățat să plec capul în fața celuilalt doar atunci când vina este a mea. În caz contrar, e bine să mă retrag cu capul sus și cu conștiința mereu curată.
Oamenii, de cele mai multe ori, iau tăcerea drept acceptare. Nicidecum ca bun-simț. Ești categorisit un om slab dacă nu poți sau nu simți să răspunzi răului cu rău. Și…, tocmai oamenii “puternici” spun asta…
Dacă vrei să arăți cât ești de puternic, fii bun!Eu, alta putere mai mare ca aceasta, nu cunosc.