Recunosc

Recunosc c-am tăcut.
C-am pus mai presus inima lor decât inima mea. Din dorința de a nu supăra pe nimeni, am înghițit în sec scuturându-mi lacrimile în sân. Am făcut asta de multe ori. Până în clipa în care am înțeles că nicio altă inimă n-are dreptul s-o rănească pe-a mea. Că nimeni nu-i mai presus ca nimeni… Poate că eu am greșit. Sau poate că celălalt. Se întâmplă asta deseori în viață. E normal. E firesc. Și-i demn să conștientizăm și să recunoaștem. Traseul vieții nu-i pavat numai cu bucurii și zâmbete. Ici-colo se mai ivesc și lacrimi. Lupta orgoliilor este destul de mare. Dacă și Dumnezeu ar avea orgolii…, oare noi cum am fi pe pământ?
De la tatăl meu am învățat să plec capul în fața celuilalt doar atunci când vina este a mea. În caz contrar, e bine să mă retrag cu capul sus și cu conștiința mereu curată.
Oamenii, de cele mai multe ori, iau tăcerea drept acceptare. Nicidecum ca bun-simț. Ești categorisit un om slab dacă nu poți sau nu simți să răspunzi răului cu rău. Și…, tocmai oamenii “puternici” spun asta…
Dacă vrei să arăți cât ești de puternic, fii bun!Eu, alta putere mai mare ca aceasta, nu cunosc.