Despre dor…

Oricâți ani ar trece, dorul tot suflă. Nu devine un om bătrân căruia să-i fugă speranțele sprijinindu-și gândurile într-un baston. Nu obosește. Încontinuu suflă în inimă. Cât poate de tare. Uneori o umbrește c-o ceață densă. Alteori, întinde doar un nor. Când vrea, scutură bucurie din amintiri. Iar din trăiri, cerne mii de lacrimi.
Dorul, în fața Soarelui, e mut. Însă în noi strigă-n gura mare prin tot sângele. Dă din picioare și împinge. Ca un copil neastâmpărat. Caută. Scormonește și apasă până ajunge în adâncul sufletului. Și odată ajuns acolo, pune lacăt și nu mai iese niciodată. Descuie doar atunci când inima tace. Doar atunci își pleacă capul pe ea și tac așa pentru totdeauna.