Mozaic de gânduri

Ați observat?
Unora le placi atâta timp cât ești de acord cu ei. Când dai din cap aprobându-i în orice. Când stai lângă ei și le gâdili orgoliile. Și-i tot “mărești”. Când nu mai ești dispus să faci asta, nu le mai placi. Deloc. Dintr-o dată devii un prost. Un urât. Un om plin de defecte. În ochii lor și-n ochii celor care-i cred.
Povestind altora despre felul murdar în care m-au spoit aceștia pe paginile vieții, mi s-a reproșat c-am tăcut. Că-i vina mea. Că n-am știut să reacționez în același fel. I-am ascultat și i-am privit îndelung. Am plecat capul fixându-mi bărbia în mâini, iar privirea în negrul pământului. Și-am urmărit drumurile furnicilor… Luciul noroit al pietrelor și glodurile bolovanilor. Apoi le-am răspuns: dacă și eu m-aș fi purtat în același fel, care ar mai fi fost diferența dintre mine și el?